Fiecare om e nemuritor! (partea 2)Timpul nu exista pentru cei muribunzi

Acest articol este ca un fel de epilog al primului articol, pe care-l puteti citi AICI: http://www.almeea.com/fiecare-om-e-nemuritor-in-propria-lume-nimeni-nu-moare-niciodata/

Apropierea mortii, asemanatoare cu o epilepsie

Doi cercetatori, Juan Saavedra-Aguilar si Juan Gomez-Jeria, au facut pentru prima data legatura intre epilepsia de lob temporal si moartea clinica, in 1989. Ei au sugerat ca stresul generat de intalnirea cu iminenta mortii duce la eliberarea unei anume clase de substante numite neuropeptide si a unor anumiti neurotransmitatori, precum endomorfinele endogene, dopamina si glutamatul. Acestea devin deosebit de active in regiunile limbice si temporale ale creierului si provoaca in timpul mortii clinice efecte psihologice similare cu cele traite de bolnavii de epilepsie de lob temporal in timpul unei crize. De aici putem conchide ca toate schimbarile de perceptie, indeosebi de perceptie temporala, descrise de epileptici caracterizeaza, cu o mult mai mare intensitate, momentul mortii.

Timpul psihologic incetineste pentru un muribund

Asadar, timpul psihologic incetineste pentru muribund. De fapt, el iese din perspectiva temporala a oricarui observator care ar putea sa asiste la moartea sa. Pentru muribund, fiecare secunda poate trece de doua ori mai incet decat secunda anterioara. Constiinta sa se departeaza de a observatorului, ale carui secunde raman pur si simplu secunde.

Paradoxul lui Zenon

Pentru a intelege cum functioneaza acest mecanism, haideti sa examinam paradoxul lui Zenon. Zenon din Elia (cea 450 i.Hr.) a incercat sa demonstreze ca miscarea era imposibila. In paradoxul lui Ahile si al broastei testoase, el a creat una dintre cele mai vechi probleme nerezolvate ale omenirii. Zenon ne spune ca eroul Ahile, cel iute de picior, si o testoasa au decis sa se ia la intrecere. Cum Ahile alearga de zece ori mai repede decat rivala lui, el accepta sa-i acorde zece metri avans la start. Steguletul de start coboara si Ahile parcurge rapid cei zece metri care il despart de testoasa. Dar, pentru ca stim ca el se deplaseaza de zece ori mai repede, broasca va fi parcurs si ea in acest timp un metru. Ahile continua sa alerge urmatorul metru, dar broasca va fi parcurs in acest timp inca un decimetru. Ahile strabate acest decimetru in timpul in care broasca mai avanseaza un centimetru catre linia de sosire. Parcurgand centimetrul acesta, Ahile descopera ca este totusi cu un milimetru in urma broastei. Putem face acelasi rationament la infinit si rezultatul este ca Ahile nu o va ajunge niciodata pe testoasa.

Evident, asa ceva e ridicol. Simpla observatie empirica ne demonstreaza ca asa ceva nu e posibil niciodata in lumea „reala”, dar argumentul lui Zenon are logica sa si timp de multe sute de ani filozofii i-au dezbatut implicatiile.

Paradoxul lampii lui Thompson

In 1954, James Thomson, ulterior profesor de filozofie la Institutul Tehnologic din Massachusetts, a sugerat o versiune alternativa care nu poate fi „expediata” la fel de usor. Botezat „lampa lui Thomson”, acest paradox arata exact felul in care poate fi inteleasa ideea despre viata dupa moarte.

In cartea sa “Calatorii in patru dimensiuni”, Robin Le Poidevin, profesor de metafizica la Universitatea din Leeds, duce ipoteza originala a lui Thomson la concluziile ei logice ultime. El ne propune sa ne imaginam o lampa al carei intrerupator este controlat de un cronometru foarte sofisticat. Lampa este aprinsa si ramane astfel timp de exact un minut. Apoi este stinsa. Ramane stinsa timp de 30 de secunde si apoi este aprinsa din nou pentru 15 secunde. Este apoi din nou stinsa pentru 7,5 secunde si ulterior aprinsa pentru 3,75 secunde. Cronometrul este atat de sofisticat incat poate fi programat sa continue aceasta injumatatire a duratei la nesfarsit.

Matematic vorbind, lampa este aprinsa (stinsa) timp de n secunde, apoi stinsa (aprinsa) timp de n/2 secunde. Thomson ne propune sa ne gandim la doua intrebari despre starea lampii dupa exact doua minute: mai intai, de cate ori a fost aprinsa si stinsa lampa si, in al doilea rand, lampa este acum aprinsa sau stinsa?

Raspunsurile sunt foarte ciudate, dar absolut logice. Cronometrul va continua sa aprinda si sa stinga lampa la intervale din ce in ce mai scurte, dar acestea nu vor ajunge niciodata sa insumeze doua minute, intrucat, pentru a ajunge acolo, lampa ar trebui aprinsa si stinsa de un numar infinit de ori. Cat priveste numarul de actionari ale intrerupatorului, limita de doua minute nu va fi niciodata atinsa. Asadar, un observator nu va putea sti niciodata care este starea lampii dupa trecerea a doua minute.

La fel se intampla cu constiinta umana in momentul mortii. Dar daca acest moment nu este atins niciodata? Toti murim intr-un moment anume. Acesta este un adevar irefutabil.

Un accident mortal…sau cum moartea nu mai vine niciodata

Haideti sa ne imaginam ca o doamna pe nume Zoe Eternus va muri exact la ora 12.59 si 59 de secunde pe data de 31 decembrie 2006. Are un accident – adoarme la volan si, cu viteza de 60 de kilometri pe ora, intra intr-un zid si moare instantaneu. In secunda dinaintea mortii se trezeste, vede zidul napustindu-se spre ea si isi da seama ca are sa moara. In acea secunda finala ea se gaseste la 16,6 metri de zid. Pe masura ce moartea se apropie, creierul Zoei este inundat de ketamina si glutamati. Aceste endorfine incep imediat sa afecteze modul in care Zoe percepe timpul. Din punctul ei de vedere, ea incepe sa traiasca intr-o versiune reala a paradoxului lui Zenon.

Stiti conceptul de „cronon” introdus de fizicianul David Finklestein? Acesta este un „crampei” indivizibil de timp care poate fi masurat obiectiv; in cazul Zoei, substantele eliberate in creierul ei fac ca fiecare „cronon” sa fie perceput ca avand o lungime de doua ori mai mare decat a celui anterior. Pentru a ajunge la momentul mortii, Zoe trebuie sa parcurga o serie infinita de crononi finiti. In realitate, Zoe nu ajunge niciodata sa strabata cei 16,6 metri care o despart de zid.

In acelasi fel in care succesiunea de porniri si opriri ale lampii nu atinge niciodata limita celor doua minute, nici constiinta lui Zoe nu ajunge de fapt la momentul mortii – in spatiu sau in timp. Ea iese din timp si patrunde intr-un univers alternativ, general subiectiv. Dar, in universul unui observator, Zoe moare. Exact ca in experimentul „mitralierei cuantice” al lui Tegmark (pe care l-am prezentat in articolul http://www.almeea.com/fiecare-om-e-nemuritor-in-propria-lume-nimeni-nu-moare-niciodata/) in care autoarea experimentului nu ajunge niciodata sa fie impuscata de vreun glont, Zoe nu moare niciodata in universul ei. In ambele cazuri, femeile respective urmeaza o alta traiectorie in propriul univers.

Rata metabolismului, moartea si timpul

Cu cat temperatura corpului sau rata metabolismului observatorului sunt mai mari, cu atat timpul trece mai incet pentru el. Experimentele au dovedit de asemenea ca, in perioade de stres accentuat, indivizii percep o incetinire a timpului. Ce poate fi mai stresant decat moartea sau, poate mai important, cunoasterea faptului ca vom muri? Accelerarea ratei metabolismului este in acest caz produsa de invadarea creierului muribundului de catre neuro-transmitatorul numit glutamat. In doze excesive, glutamatul poate supra-excita sinapsele si genera o intensificare masiva a activitatii electrice din creier. Odata inceput, acest proces scapa imediat de sub control si se transforma intr-o criza de epilepsie.

Universul “din afara” este cu adevarat doar versiunea fiecaruia dintre noi

Nu cumva acesta este mecanismul prin care, pe de o parte, este generata realitatea si, pe de alta, perceptia timpului este incetinita? In interiorul fiecarei celule, inclusiv al neuronilor, se afla o retea structurala, citoscheletul. Acesta este compus din cilindri minusculi goi pe dinauntru – microtuburi. Unii oameni de stiinta (de exemplu, Roger Penrose si Stuart Hameroff) cred ca exista dovezi ca ceva din interiorul acestor microtuburi poate cauza acel „colaps” al functiei de unda care produce o anumita versiune a realitatii. Daca asa stau lucrurile, atunci universul „din afara” este cu adevarat doar versiunea fiecaruia dintre noi, generat de descarcarile electrice din sinapsele noastre. Dar nu numai atat.

Nu exista timp cand mergem cu viteza luminii

Gandirea si constiinta sunt generate de descarcari electrice din creier. Neurotransmitatorii sunt cei care determina transferul ionilor de calciu prin fanta sinaptica. Distantele despre care vorbim aici sunt atat de mici incat evenimentele cuantice pot fi afectate de decoerenta cuantica. Si, intrucat electricitatea calatoreste cu viteza luminii, descarcarile electrice din creier se produc si ele cu viteza luminii.

Albert Einstein a fost fascinat de o intrebare esentiala: ce ar percepe daca ar putea calatori pe o raza de lumina? Raspunsul sau la aceasta intrebare avea sa schimbe lumea. Einstein si-a dat seama ca timpul ar inceta sa existe la viteza luminii. Nu doar atat, dar, cu cat un observator s-ar apropia mai mult de viteza luminii, cu atat mai incet ar „curge” pentru el timpul. Pentru un observator aflat nu pe raza de lumina, timpul ar continua sa treaca in ritmul sau normal. Cu alte cuvinte, daca o persoana se afla pe o raza de lumina si cealalta nu, ele ar inceta sa existe in acelasi „bloc” spatio-temporal.

Deci, pe masura ce Zoe si masina ei se apropie de zid, rata metabolismului ei se accelereaza si creierul ei este inundat de neurotransmitatori. Sinapsele ei freamata de agitatie si are loc o descarcare electrica masiva – cu viteza luminii. Aceasta „inundatie cu glutamat” se petrece doar o data in viata, la apropierea mortii. Nu s-ar putea oare ca un asemenea potop sa impinga constiinta insasi sa se deplaseze cu viteza luminii si astfel s-o scoata in afara timpului?
Dar cum stau lucrurile din punctul de vedere al unui martor al accidentului lui Zoe? Pentru un observator, Zoe se ciocneste violent de zid cu masina si moare. Dar ea exista deja pe o alta traiectorie in spatiu-timp, pe care impactul inca nu s-a produs – si s-ar putea sa nu se produca niciodata, in universul observatorului Zoe moare, in timp ce, in universul propriu, ea continua sa traiasca in „crononi” din ce in ce mai mici.

33 Comments

Leave a Reply