De ce reincarnarea nu exista? Pentru ca altfel, oamenii ar avea parte de un lant infinit de suferinte fara rost

Nu toate religiile vechilor civilizatii au avut doctrina reincarnarii. De exemplu religia iudaica, dar si diferite religii asiro-chaldeene, persane sau egiptene n-au impartasit aceasta doctrina. Vechii egipteni, de pilda, nu credeau in reincarnare; ei credeau intr-o revenire „candva” a spiritului la propriul sau trup pe care il spiritualizeaza, il glorifica si-l face capabil de a intra in comuniune cu divinitatea. De aceea isi si imbalsamau trupul intr-un mod atat de miraculos, de desavarsit pentru ca credeau ca sufletul nu merge in alte trupuri, ci va reveni in propriul sau trup. Aceasta implica convingerea ca desi trupul se intoarce in pamantul din care a fost alcatuit, el nu dispare total, ci indiferent de transformarile materiale pe care le sufera, el poarta amprenta sufletului ce l-a avut, astfel ca la momentul randuit de Dumnezeu sufletul isi poate „regasi” trupul, se intoarce la trupul sau.

Doctrinele hinduiste (ce cred in reincarnare) nu numai ca nu pomenesc nimic despre ce se intampla cu trupul dupa ce omul moare, dar si exclud total ideea de inviere, caci daca mortul ar invia, cum ar putea un suflet ce a avut mai multe trupuri sa le locuiasca din nou pe toate, concomitent? Ori care din trupurile vizitate de suflet ar invia si care nu, si care ar fi criteriul de selectie?

Revenirea sufletului la propriul si singurul sau trup avut mai inainte, cum este in cazul vechilor egipteni, este o doctrina si in crestinism. In primul rand, Iisus Hristos a inviat aducandu-si sufletul la trupul din care plecase si pe care l-a spiritualizat, nemaifiind apoi supus coordonatelor si dimensiunilor spatio-temporale. Acelasi lucru il spune si Sf. Apostol Pavel cand invata ca toti vom invia, (1 Cor. 15). Insusi faptul ca cei morti sunt considerati doar „adormiti” implica o trezire, o revenire la starea in care s-a produs adormirea, starea trupeasca, adica acelasi trup, nu altul.

Vedem aceasta doctrina a invierii si nu a reincarnarii, ca fiind constructiva, afirmativa, innobilatoare, intrucat in timp ce doctrina reincarnarii implica pierdere, dezintegrare, anihilare, devenind astfel o doctrina nihilistica, apropiata de unele filozofii moderne intre care cea a lui Nietzsche si Emil Cioran, invatatura crestina despre inviere implica pastrare, recuperare, implinire, perfectionare, inaltare. Ea confirma sau este confirmata de filozofii, stiinte, religii care sustin ca in Univers nimic nu se pierde, asa cum a zis-o inca din antichitate Heraclit din Efes, precum si alti savanti, filosofi si vizionari moderni.

Doctrina despre reincarnare presupune o predestinatie totala si irationala de asemenea degradanta pentru persoana umana, care nu are nicio sansa de mantuire, pentru ca orice face, este oricum inutil cata vreme ciclul reincarnarilor e vesnic, in timp ce doctrina despre inviere implica, asa cum o stim din invatatura Mantuitorului, libertatea de vointa a omului care, in virtutea libertatii sale, isi construieste propriul sau destin. Invatatura crestina despre libertate, ca un corolar suprem al persoanei umane, merge pana acolo incat da posibilitatea omului de a-L refuza pe Dumnezeu, de a refuza mantuirea, ori de a deveni impreuna lucrator cu Dumnezeu la propriul sau destin.

In religiile hinduse, pe de o parte vietile individuale sunt nesfarsite, iar pe de alta parte se invata anihilarea finala a ego-ului, a sinelui; de asemenea, persoanele umane sunt destinate anihilarii totale, in timp ce faptele (karma) si urmarile lor sunt eterne. Insa, in traditia crestina, persoana este forma cea mai inalta de existenta. De aceea, Dumnezeu e conceput ca personal, iar omul ca chipul lui Dumnezeu – este o fiinta atat de nobila. Un ego, sine, care se anihileaza, care dispare total in neant este produsul unei intelegeri degradante, de neconceput despre om. Cum zice Jung: „Pentru noi, o constiinta fara ego, fara sinele personal este de neconceput. Daca nu este ego, sinele personal, nu mai este nimeni constient de nimic”.

Pe de o parte doctrina despre reincarnare in cicluri nesfarsite duce la disperare existentiala, iar pe de alta parte, – si aici este o alta mare contradictie – aceeasi doctrina promoveaza ideea nu a unitatii, ci a identitatii dintre spiritul uman si spiritul divin. Dar daca spiritul divin si cel uman (atman) se identifica unul cu celalalt, de ce mai este nevoie de reincarnare? Ori daca identificarea spiritului uman cu cel divin nu e mantuitoare, trebuie sa intelegem ca spiritul divin insusi are nevoie de reincarnare? Reluand ideea ca nu exista viata perfecta, deci ca reincarnarile se petrec vesnic si deci ca in final nu exista mantuire, se vede clar ca reincarnarea duce doar la disperare sau cel mult la indiferenta, pentru ca oricum ai trai, nu poti fi perfect si deci automat iti creezi suferintele viitoare in lant, etern, nesfarsit.