Alchimia, la granita dintre stiinta si spiritualitate

alch3Cuvintul “chimie” are la origine mai multe izvoare posibile. Unii cercetatori sustin ca ar veni de la numele profetului evreu Chesmes, pe cand altii cred ca provine de la cuvintul grec “chymia”, care inseamna metal topit. Sunt si sustinatori ai originii arabe, de la cuvintul “khem”, care ar insemna “tarmul negru”, nume pe care il dadeau arabii Egiptului, tara de unde se pare ca au imprumutat aceasta practica. Astfel, ei sustin ca unele dintre retetele de lucru ale mestesugarilor din Egiptul antic s-au raspandit si in Arabia, unde prin adaugarea prefixului “al”, caracteristic limbii arabe, la cuvantul chimie, a luat fiinta cuvintul “alchimie”.

Alchimistii arabi

Dupa ocuparea Egiptului de catre arabi, in perioada 639-642, toate retetele de lucru ale egiptenilor, care au fost salvate de la incendiul provocat de trupele califului arab Omar, care in 641 a dat foc marii biblioteci din Alexandria, alchimistii arabi au inceput sa-si desfasoare o activitate sustinuta de cercetare in marele oras egiptean Alexandria, aceasta “stiinta” dobandind repede o autonomie printre alte discipline stiintifice. In fruntea alchimistilor se afla si marele savant arab Abu-Musa Djabir ibn Hayan, sau prescurtat Djabir si latinizat Geber (721 – 815), care clasifica substantele in spirturi volatilizabile prin incalzire, metale prelucrabile cu ciocanul si minerale pulverizabile. Geber a pus la punct unele procedee de purificare a substantelor, ca, de exemplu, filtrarea, sublimarea, cristalizarea fractionata si metodele de preparare a unor substante, cum sint acidul sulfuric, acidul azotic, clorura de amoniu, acetatul de plumb, precum si amestecul numit “apa regala”.

Un alt alchimist arab, marele medic si filosof Avicena (980-1037), a fost printre primii care si-au dat seama ca deosebirile dintre metalele obisnuite sunt atat de profunde incat nu pot fi “transformate” in aur numai prin simpla colorare in galben cu ajutorul unor tincturi, oricat de miraculoase ar fi acestea.

Conform legendei, calugarul Gerbert, care mai tarziu a ajuns papa sub numele de Silvestru al II-lea (999-1003), a fost primul european care a cunoscut operele alchimistilor arabi.

Visurile alchimistilor

In Europa apuseana alchimia a inceput sa fie la moda incepind cu mijlocul secolului al XII-lea, cind sint traduse principalele lucrari arabe si cind desele razboaie purtate de suverani au secatuit vistieriile si au dus la o tot mai mare nevoie de aur. Pentru ca, inca din antichitate, aurul devenise intruchiparea puterii, cine il detinea putea porunci si putea sa-i conduca pe cei saraci. Daca la inceput aurul era obtinut prin spalarea nisipului din riuri sau scos din adancurile pamintului, au fost unii care s-au intrebat daca nu poate fi obtinut si din arama sau din alte metale ieftine, daca din ele sunt eliminate, cu ajutorul “pietrei filosofale”, “elementele pamantesti” care le intineaza.

Atat alchimistii antichitatii tarzii, cit si cei din Evul Mediu credeau ca toate obiectele sunt inzestrate cu un spirit propriu, adica sunt animate si, pe aceasta baza, ei pretindeau ca sunt capabili sa creeze un “homunculus” (omulet), adica o fiinta fara corp, fara sex, dar avand puteri supranaturale. Dar dincolo de aceste sperante desarte cum erau homunculii, transmutatia aurului, elixirurile nemuririi si tineretii vesnice, oul filosofal etc., alchimistii au observat natura chimica si procesele chimice din materia inconjuratoare. Si a trebuit sa treaca mai mult de un mileniu pentru ca din teoria “flogistica” a alchimistilor asupra naturii arderii, dupa care arderea se datora unei substante aparte, flogistonul, sa se ajunga la teoria stiintifica a arderii, elaborata de savantul francez Antoine Lavoisier (1743-1794), unul dintre creatorii chimiei moderne.

Alchimisti europeni celebri

In timpul Evului Mediu, la curtile regale si princiare, la castelele nobililor si in manastirile din apusul Europei erau mii de alchimisti, printre ei aflandu-se si multi sarlatani, care faceau din alchimie doar un mijloc comod de existenta. Unul dintre alchimistii de vaza din apusul Europei a fost Albert von Bollstadt (1193-1280), numit si Albertus Magnus, autorul unui tratat in limba latina “Despre alchimie“, care a vazut lumina tiparului in 1651. Alt alchimist important a fost marele invatat englez Roger Bacon (1214-1294), pe care contemporanii il numeau “doctor mirabilis” (doctorul minunat). El este adevaratul premergator al metodei experimentale, sustinand ca cele trei coloane pe care se sprijina stiinta sint: observatia, experimentul si matematica. Astronom, matematician, optician si alchimist, Bacon a amintit in scrierile sale despre prepararea unor substante, cum ar fi praful de pusca, si a demonstrat ca arderea se poate realiza numai in prezenta aerului.

Alti alchimisti importanti din aceasta perioada sunt: Thomas de Aquino (1226-1274), discipolul lui Albert cel Mare, si doctorul Arnauld de Villeneuve (1245-1313), prietenul papei din Avignon, Clement al V-lea. Prin faurirea unor utilaje de laborator, cum erau alambicul, soba sau lampa de incalzit, retorta etc., sau a celor necesare purificarii substantelor, alchimistii au fost, de fapt, primii deschizatori de drumuri in organizarea sistematica a cercetarii stiintifice in domeniul chimiei de mai tarziu.

Apogeul alchimiei: Renasterea

In timpul Renasterii, alchimia a atins apogeul activitatii sale, fiind influentata puternic de cabala, magie si teosofie. Printre cei mai importanti alchimisti din secolul al XVI-lea amintim pe cercetatorul italian Andreas Libavius (1550-1616), autorul lucrarii “Alchimie adunata de la cei mai buni autori de pretutindeni”, in care a descris majoritatea substantelor cunoscute pe vremea sa, inclusiv pe cele sintetizate de el insusi, si invatatul flamand Johann Baptist van Helmont (1577-1644), care a sintetizat numeroase substante si, facand anumite constatari experimentale privind conservarea masei acestora, a deschis calea descoperirii legii conservarii masei. El a studiat substantele in stare gazoasa, pe care le-a numit “gaze”, denumire care este valabila si astazi, si a demonstrat ca exploziile se datoreaza expansiunii gazelor degajate brusc prin arderea substantelor explozive. A introdus termenul de “ferment” si a demonstrat rolul primordial al apei in dezvoltarea plantelor.

Matematicianul si astrologul englez John Dee (1527-1608) il asigura pe imparatul german Rudolf al II-lea ca detinea secretul transmutatiei, el crezand ca puterile spirituale eliberate prin mijloace oculte, si mai ales alchimice, puteau sa schimbe lumea.

Paracelsus: un celebru alchimist

Dar cel mai important alchimist din aceasta perioada ramane Theophrastus Bombastus von Hohenheim, zis Paracelsus (1493-1541), considerat una dintre cele mai pitoresti figuri ale Renasterii. A revizuit conceptiile medicale contemporane si a emis parerea ca bolile pot fi explicate din punct de vedere chimic, introducand in tratarea lor medicamente chimice, devenind precursorul iatrochimiei. Paracelsus a practicat medicina, dar a studiat si alchimia, filosofia si chiar religia, pentru ca voia sa cunoasca toate fortele misterioase care actioneaza in natura si in om. El considera ca cele trei principii alchimice existente in Univers sint sarea, sulful si mercurul, care se regasesc in om sub forma de spirit, suflet si corp. Dupa el, omul apartine lumii divine prin sufletul sau, lumii vizibile prin corpul sau, iar lumii angelice prin fluidul vital, adica spiritul care se interpune ca o legatura stransa intre suflet si corp. Ca alchimist, Paracelsus a utilizat pentru prima oara in laborator aparatul de distilare prin antrenare cu vapori de apa, inventat de el. Acesta este cel care a obtinut hidrogenul din otet si pilitura de fier si eterul etilic din etanol si vitriol.

Valva stirnita in jurul numelui lui Paracelsus era rau vazuta de ceilalti medici din orasul Basel, unde acesta practica medicina si era profesor universitar. Datorita succeselor obtinute de acesta in practica medicala, colegii au inceput sa-l dusmaneasca si, pentru a-l compromite in fata opiniei publice, l-au acuzat de sarlatanie, cerand autoritatilor sa-l indeparteze din invatamant si sa-l trimita in judecata. Pentru a-si salva viata, Paracelsus a parasit in graba Elvetia, exercitandu-si profesiunea medicala in diferite tari din apusul Europei. Desi pretindea ca a gasit piatra filosofala si ca va trai vesnic, a murit inainte de a implini 50 de ani din cauza unei boli provocate de consumul prea mare de alcool.

Alchimia si “Crucea Rosie”

In secolul al XVII-lea alchimia s-a dezvoltat si datorita sprijinului acordat de imparatul german Rudolf al II-lea (1576-1612), care ii recompensa pe alchimistii cu rezultate meritorii. Mica lucrare “Fama Fraternitas”, publicata in conditii anonime in 1614, a declansat miscarea de idei “Rose-Croix”, care pretindea o innoire a stiintei si care a sprijinit si alchimia. Fondatorul mitic al ordinului “Rose-Croix”, aparut in Germania si extins in intreaga Europa, a fost Christian Rosenkrantz, considerat un adevarat maestru al adevaratelor secrete ale medicinei si al tuturor celorlalte stiinte. Adeptii acestui ordin considerau alchimistul un creator care regenereaza natura si domina timpul, perfectionind creatia divina. Activitatea ordinului s-a remarcat prin sprijinul acordat pentru aparitia unor lucrari de alchimie care sa stranga intreaga experienta acumulata in domeniu din antichitate si pina atunci, pentru descifrarea “cartii naturii” si realizarea unei “medicine universale”.

Descoperirea fosforului si piatra filosofala

Tot in aceasta perioada, la Hamburg, Hennig Brandt, un fost soldat, care practicase si medicina, a devenit un pasionat alchimist. in timpul experimentelor pe care le-a facut in vederea obtinerii “elixirului vietii” si a “pietrei filosofale” a facut o descoperire care il situeaza la loc de cinste in galeria personalitatilor din lumea chimiei. In 1669, prin fierberea urinei umane a obtinut o substanta moale, care licarea in intuneric, raspandind o lumina rece. Crezand ca a creat “piatra” aducatoare de bogatie, a tinut secreta descoperirea sa, iar substantei obtinute i-a spus “fosfor”, adica “purtator de lumina”. Mai tarziu el si-a vandut descoperirea lui Daniel Kraft, pe 200 de taleri. Kraft i-a prezentat substanta regelui englez Carol al II-lea, caruia i-a demonstrat ca un decigram de fosfor poate ucide un om. In acest fel, acest nou element a capatat o prima utilizare – aceea de otrava.

Decaderea alchimiei

A doua jumatate a secolului al XVII-lea constituie o perioada de decadere a alchimiei, in primul rand din cauza aparitiei filosofiei mecaniciste a lui Descartes, care sustinea ca metalele au fost create de Dumnezeu pentru a ramane ceea ce sunt si lumea intreaga ramane in mod constant asemenea celei care a fost in momentul Creatiei. Acum o parte dintre alchimisti se indreapta, incet dar sigur, spre chimia propriu-zisa.

Chimistul german Johann Kunckel (1638-1703), care a incercat sa cumpere “secretul” de la Brandt, a redescoperit “fosforul stralucitor al lui Brandt”, iar prepararea lui este descrisa in  lucrarea sa “Laboratorium”. Interesant este ca el abandoneaza credinta in “piatra filosofala” si se indeparteaza de alchimie.

In secolul al XVIII-lea, aparitia teoriei lui Lavoisier a dat o noua lovitura alchimiei, iar numarul celor care au continuat sa se ocupe cu transmutatia elementelor si cu descoperirea elixirului vietii s-a micsorat in mod vizibil. Dintre alchimistii traditionalisti care si-au continuat cercetarile amintim pe contele de Saint-Germain si nu mai putin celebrul Cagliostro, pe adevaratul sau nume Joseph Balsamo (1743-1795). Despre Newton se spune ca si el si-a petrecut multa vreme din ultima parte a vietii incercind sa descopere piatra filosofala, fiind pe punctul de a innebuni din cauza otravirii cu mercurul obtinut in timpul experimentelor. Lavoisier, la sfirsitul secolului al XVIII-lea, a format o imagine globala asupra chimiei, nimicind practic traditia alchimica ce supravietuise timp de mai bine de 2.000 de ani. Despre existenta alchimiei, chimistul Fourcroy spunea sarcastic ca “i-a preocupat pe multi nebuni, a ruinat o multime de oameni lacomi si smintiti si a inselat o multime inca si mai numeroasa de indivizi creduli”.

Filosofia ermetica a alchimistilor

Unul din fundamentele filosofiei ermetice emise de alchimisti se refera la unitatea materiei, pe care ei o reprezentau prin vechiul simbol al sarpelui care isi musca coada. Ei sustineau ca materia este una, dar ca ea poate lua forme diferite si, sub aceste forme noi, se poate combina cu ea insasi si poate produce noi corpuri, in numar nedefinit. Alchimistii distingeau sapte metale, dintre care doua perfecte, adica inalterabile: aurul, simbolizat de Soare, si argintul, de Luna, si cinci imperfecte, simbolizate de planete, dupa cum urmeaza: arama, de Venus; fierul, de Marte; staniul, de Jupiter; plumbul, de Saturn, si mercurul de Mercur, aceasta clasificare facand legatura intre alchimie si astrologie.

Alchimistii considerau metalele ca fiind fiinte vii, care au, ca si omul, un trup, care ramane in alambic, si un suflet, care se degaja sub forma de abur, in timpul  distilarii. Alchimistul trebuia sa-si construiasca el insusi aparatele si sa-si instaleze laboratorul intr-un loc linistit, la adapost de privirile curiosilor. Activitatea in laborator trebuia inceputa primavara respectind ritmul anotimpurilor si numai dupa ce ei se convingeau ca dispunerea pe cer a planetelor le era favorabila. Vasul de sticla de forma rotunda si cu gitul lung se numea “oul filosofic” si constituia recipientul in care se faceau experientele. El era inchis cu grija cu un dop care purta numele de “pecetea lui Hermes”, expresie de la care provine “inchizatura ermetica”.

Numele de “ou filosofic” ii fusese dat pentru ca se asemana la forma cu “oul universal”, si din el, prin incubatie, trebuia sa iasa piatra filosofala sau elixirul vietii. Piatra filosofala trebuia sa aiba culoarea rosie aprinsa ca rubinul, si propietatea de a transforma toate corpurile dure in aur si sa vindece toate slabiciunile corpului omenesc. Cuptorul alchimistilor chinezi avea forma de clepsidra si se asemana cu muntele Kun Lun, considerat centrul lumii.

7 comentarii la „Alchimia, la granita dintre stiinta si spiritualitate”

  1. IMI PARE BINE CA SCRIETI DESPRE ALCHIMIE.AM SI EU NISTE CARTI INTERESANTE DIN ACEST DOMENIU SI STUDIEZ ALCHIMIA.ALCHIMISTII DOREAU SA DESCOPERE TOT FELUL DE LUCRURI LA CARE OAMENII DE RIND NICI NU SE GINDESC CUM AR FI TRANSMUTAREA METALELOR ,CREAREA DE HOMUNCULI(OAMENI ARTIFICIALI),HIMERE SAU PIATRA FILOZOFALA SI ALKAHESTUL(DIZOLVANT UNIVERSAL).EI AVEAU SI O FILOZOFIE DE VIATA UIMITOARE CE PUTEA CONDUCE LA O VIATA SPIRITUALA MAI BUNA.CUVINTELE IN CARE SE POATE VORBI DE ALCHIMIE SI IDEALURILE ADEVARATILOR ALCHIMISTI SUNT MULTE , AS SCRIE UN ROMAN DACA AS POVESTI TOT CE STIU EU.

  2. Maria, aurul este un element nativ. Fiind un element nativ nu se poate obtine din alte substante sau elemente native, cum faceau alchimistii. Plumbul este element nativ.
    Va recomand revista “Comorile Pamantului” de la Deagostini. Apare in fiecare miercuri la chiscurile de ziare.

Lasă un comentariu