Scriitori ale caror povestiri SF au devenit realitate

sciencefiction_7Experientele parapsihologice au aratat ca pot fi proiectate informatii sau evenimente ce ar urma sa se produca intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat, in subconstientul unor persoane. Dezvaluind viziunile primite in subconstient, aceste persoane pot face profetii tulburatoare, care ne uimesc prin exactitatea informatiilor furnizate. In literatura SF exista numeroase exemple de acest gen, din care am selectat cateva, care mi s-au parut semnificative şi interesante prin tematica abordata.

Golful din 2000

Astfel, din editia electronica a ziarului “The Scotsman” aflam despre un roman cu titlul “Golful in anul 2000 sau ce ne asteapta“, scris in anul 1892 si publicat sub pseudonimul Jay McCullough, numele adevarat al autorului banuindu-se a fi St. Andrews. Actiunea romanului urmareste viata unui jucator pasionat de golf din secolul al XIX-lea, care cade intr-un somn profund pe 24 martie 1892 si se trezeste pe 25 martie 2000, intr-o lume in care nu mai recunoaste nimic. Autorul uimeste prin faptul ca si-a imaginat realizari ale stiintei de azi, care in acea perioada nu fusesera inventate. Este vorba despre televiziune, trenuri de mare viteza, ceasuri digitale, la care se mai adauga evolutia modei si emanciparea femeii. Dar nu toate profetiile lui McCullough s-au adeverit. El a prezis ca in anul 2000 societatea va fi innebunita dupa jocul de golf, ca vremea va putea fi controlata de catre om, ca omul va dedica muncii o mica parte din timp, cea mai mare fiind destinata distractiei. De asemenea, el mai sustinea ca in anul 2000 jumatate din membrii Parlamentului britanic va fi formata din femei, ori in realitate ele reprezinta azi doar 18%!

Calatoriile lui Gulliver

Amatorii de astronomie, cand citesc despre istoria descoperirii satelitilor planetei Marte, sint uimiti de decalajul de mai bine de doua secole si jumatate de la previziunea existentei acestora si pina la descoperirea lor efectiva. Cel care a presupus ca Marte ar avea doi sateliti a fost astronomul si matematicianul german Johannes Kepler (1571-1630). Peste un secol, stirea despre cei doi sateliti martieni ipotetici a ajuns la scriitorul irlandez Jonathan Swift (1667-1745), care in romanul sau “Calatoriile lui Guliver” isi informa cititorii ca satelitii martieni fusesera deja observati de astronomii din Laputa, o insula zburatoare pe care eroul sau poposise intr-unul din voiajele sale fantastice.

Swift scrie: “Ei au descoperit doua astre mai mici, ori sateliti, care se rotesc in jurul lui Marte; satelitul interior este departe de centrul planetei, exact la trei diametre martiene, si cel exterior la cinci; primul executa o revolutie completa pe durata a zece ore, in timp ce al doilea se roteste in douazeci si una de ore si jumatate”. In realitate, vestea despre descoperirea celor doi sateliti martieni pe care o publica Swift in 1726 nu era decit o farsa. Abia peste 140 de ani, in 1862, astronomul american Asaph Hall a descoperit cei doi sateliti ai planetei Marte, botezati, la propunerea astronomului francez Camille Flammarion, cu numele celor doi insotitori mitologici ai carului de lupta al zeului Ares (Marte): Phobos (Frica, Spaima) si Deimos (Panica, Groaza).

Distantele la care se gasesc orbitele satelitilor fata de centrul planetei sint, intr-o anumita masura, diferite de acelea pe care le indica Swift. Folosind ca unitate diametrul lui Marte, distantele sint de 1,4 pentru Phobos si 3,5 pentru Deimos, iar miscarea de revolutie a primului satelit este de 7 ore si 39 de minute, iar a celui de-al doilea de 30 de ore si 18 minute. Specialistii sint surprinsi totusi de convergenta aproximativa a valorilor propuse de Swift cu cele reale, situatie care cu greu poate fi catalogata ca simpla coincidenta intimplatoare.

Multi cred ca autorul “Calatoriilor lui Guliver” cunostea legile lui Kepler si pe cele ale lui Newton, fiind la curent cu toate informatiile astronomice legate de sistemul solar, lucru ce pare putin plauzibil pentru un scriitor. Iar daca este asa, inseamna ca Jonathan Swift a dovedit multa imaginatie si abilitate teoretica in manevrarea unui subiect de mecanica cereasca, efectuind calcule, in multe privinte foarte greoaie si plictisitoare.

De la Pamant la Luna

Cititorii care parcurg paginile romanului “De la Pamint la Luna“, scris de Jules Verne in 1865, si compara cele scrise in carte cu datele exacte ale primului zbor spre Luna, efectuat de nava cosmica “Apollo-8” in 1968, vor ramine surprinsi de uluitoarele asemanari dintre cele doua zboruri. Sa le analizam pe scurt: Jules Verne stabilea locul statiei de lansare in Florida (SUA), iar “Apollo-8” a fost lansat din Florida. Echipajul scriitorului era alcatuit din trei oameni, si tot din trei cosmonauti este alcatuit si echipajul american. La Jules Verne, greutatea “obuzului” era de 5.347 kg, iar “Apollo-8” cintarea 5.621 kg. Lungimea navei, in ambele cazuri, aceeasi: 3,65 m! Cit priveste viteza “obuzului” lui Jules Verne, aceasta era de 40.000 km/h, in timp ce la “Apollo-8” era de 38.988 km/h. Coincidenta surprinzatoare si la sistemul de frinare: ambele – retrofuzee! Aflati in fata acestor coincidente stranii, trebuie sa recunoastem ca acest mare scriitor de anticipatie a avut un… fantastic fler stiintific!

Titanicul

Iata acum o alta coincidenta bizara din literatura, care la timpul sau a adus multe neplaceri autorului. Este vorba de scriitorul englez Morgan Robertson, care in 1898 a publicat in Anglia cartea “Zadarnicie“. Autorul descrie intr-o naratiune plina de fantezie si verva constructia celui mai mare transatlantic realizat vreodata, botezat “Titan”. Dreptul la prima traversare a Atlanticului pe aceasta nava uimitoare l-au avut numai persoanele marcante ale Europei si Americii. “Titanul” din roman a pornit in prima sa cursa avind la bord 2.000 de persoane, dar intr-o noapte rece de aprilie s-a lovit de un iceberg si s-a scufundat, provocind moartea majoritatii pasagerilor.

Dupa 14 ani, numele putin cunoscut al lui Robertson si dramaticele intimplari din romanul sau au aparut pe prima pagina a ziarului “Times“, alaturi de stirea despre scufundarea tragica a vasului “Titanic”, la 15 aprilie 1912. Analogia dintre actiunea romanului si tragedia care a avut loc in realitate era uimitoare. Dimensiunile “Titanului”, imaginate de scriitor, si cele ale “Titanicului” real erau aproape identice: ambele aveau cite patru cosuri si cite trei elice; lungimea “Titanului” era de 260 m, pe cind cea a “Titanicului” de 268 m; puterea motoarelor si viteza ambelor nave erau, respectiv, de 55.000 CP si 25 de noduri pe ora. Atit “Titanul”, cit si “Titanicul” aveau la bord bogatasi si reprezentanti ai protipendadei de pe cele doua continente – Europa si America; din cei 2.200 de pasageri ai “Titanului” au pierit majoritatea, iar din cei 2.000 urcati pe “Titanic” s-au salvat doar 700. Catastrofa a avut loc in urma ciocnirii, in ceata, a vasului cu un iceberg, in ambele cazuri evenimentul avind loc in luna aprilie.

Analogia era intr-adevar izbitoare si, la scurt timp dupa naufragiu, Robertson a inceput sa primeasca scrisori de amenintare de la vaduvele si de la rudele celor care pierisera in catastrofa “Titanicului”, blestemindu-l si numindu-l geniul raului. Romanul sau “Zadarnicia” nu s-a mai reeditat niciodata, iar numele autorului a fost dat uitarii.

Germenul Andromeda

Un alt caz tot atit de straniu. In anul 1969 aparea la New York romanul SF “The Andromeda Strain“. Autorul, scriitorul american Michael Crichton, isi imagina un microorganism care, in anumite conditii, putea suferi o mutatie, devenind ofensiv pentru om. Cartea a fost tradusa si in limba romana sub titlul “Germenul Andromeda” si s-a bucurat la vremea ei de un deosebit succes. Dar, la numai 10 ani, omenirea s-a lovit de o situatie asemanatoare, este vorba de virusul HIV, care produce SIDA, adica sindromul imunodeficitar. De data aceasta, germenul nu mai era rodul imaginatiei unui scriitor, ci un virus cit se poate de real si prezent, aici, la noi, pe Terra.

Lumea eliberata

Pentru fanii genului SF, romanul “Lumea eliberata“, scris de H.G. Wells (1866-1946), in anul 1914, si aparut anul acesta la noi, in traducerea lui Mircea Oprita, descrie fascinanta poveste a bombei atomice, scriitorul descriind un razboi care izbucneste in Europa si in care se foloseste o arma noua, bazata pe dezagregarea nucleului atomic. Wells s-a inspirat in realizarea romanului de lucrarea lui Frederick Soddy “Interpretarea radiului“, care i-a furnizat suportul teoretic si stiintific pentru fictiunea sa, care se va transforma in realitate, la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, cind aviatia americana a lansat asupra orasului japonez Hiroshima, la 6 august 1945, prima bomba atomica.

Dupa ce a crezut in moartea termica a Universului, Wells a ajuns la concluzia ca “istoria omenirii este istoria dobindirii energiei” si ca sansa noastra de supravietuire nu poate fi decit descoperirea unor noi surse de energie. Dar el mai arata ca orice sursa puternica de energie devine si un pericol pentru omenire. Autorul care a inventat expresia “bomba atomica” descrie ultimul razboi, intr-un spectacol halucinant al energiei distrugatoare. Tot Wells a scris in 1908 nuvela “Razboiul din vazduh”, in care anticipa apropierea primului razboi mondial, ce va fi declansat de Germania, care urmarea sa devina o putere mondiala. Wells prevedea ca in acest razboi va fi folosita aviatia militara ca un nou mijloc de distrugere.

Citind aceste carti, poti exclama satisfacut: asta da anticipatie!

Leave a Reply