Din secretele Bibliei crestine

Cuvantul „biblie” vine de la grecescul „ta biblia”, care inseamna „cartile”; trecut la forma de feminin singular, in limba latina si in toate celelalte limbi. Intr-adevar, Biblia este o biblioteca, cu o culegere de 73 de carti, mai vechi sau mai noi, scrise de oameni care au avut convingerea ca sint inspirati de Dumnezeu. Biblia poarta si numele de „Sfinta Scriptura”, aceasta denumire fiind importanta din doua motive:
* cuvantul lui Dumnezeu a fost scris, dar exista si un cuvant al lui Dumnezeu care nu a fost scris;
* cuvantul lui Dumnezeu reprezinta scrieri care sunt evenimente sau cuvinte rostite si apoi scrise.

Biblia relateaza apelurile lui Dumnezeu, ca si raspunsurile pe care oamenii i le dau. Poporul caruia Dumnezeu i S-a revelat a fost mai intai Israelul, aparut in istorie cam pe la anul 1200 i. Chr., popor angajat in miscari ce au framantat Orientul antic. Totusi, religia a facut din el un popor aparte, pentru ca nu a cunoscut decit un singur Dumnezeu, invizibil si transcendent. Poporul a exprimat relatia dintre el si Dumnezeu prin termenul juridic de „alianta”. Toata existenta poporului era subordonata aliantei si legii care ajuta poporul sa se mentina in conditiile aliantei.

Cind crestinii au devenit constienti ca scrierile lor sacre vorbesc despre o noua alianta, au dat numele de Vechiul Testament tuturor cartilor sacre care au fost scrise pina la Christos. Terminologia vine de la latinescul testamentum – „alianta”.

Astfel, avem cele doua mari parti ale Bibliei: Vechiul Testament si Noul Testament, fiecare avind in componenta sa 46 de carti si, respectiv, 27 de carti. Putem spune deci ca Biblia este locul prin excelenta unde Dumnezeu ne vorbeste; Biblia este cuvintul lui Dumnezeu care ne interpeleaza: „Cuvintul lui Dumnezeu este viu si plin de putere (eficace), mai ascutit decit sabia cu doua taisuri, patrunde pina la despartitura dintre suflet si duh, dintre incheieturi si maduva, el judeca (scruteaza) sentimentele si gindurile inimii” (Evr. 4, 12). Deci, Biblia pe care noi o deschidem trebuie sa se transforme in lumina, apa vie, sabie. Dar pentru aceasta trebuie sa se infaptuiasca ceea ce spune urmatorul motto: „Nu ajunge sa aveti Biblie, ci trebuie sa o si cititi; nu ajunge sa cititi Biblia, ci trebuie sa o si intelegeti si sa o meditati; nu ajunge sa o intelegeti si sa o meditati, ci trebuie sa o traiti”. Vreau sa va adresez indemnul pe care Sfintul Grigore cel Mare il facea intr-o scrisoare unui laic – medicul imparatului: „Cauta sa meditezi in fiecare zi cuvintele Creatorului tau. invata sa cunosti inima lui Dumnezeu din cuvintele Lui, pentru ca tu sa poti dori mai arzator bunurile vesnice si cu mai mare dorinta inima ta sa se aprinda de iubire pentru Dumnezeu si pentru aproapele”. Intre cartile religioase ale diferitelor religii necrestine (Coranul pentru mahomedanism, Rig-Vedas pentru budism, Zend-Avesta pentru zoroastrism, Kings pentru confucianism) si Sfinta Scriptura a poporului crestin exista o mare deosebire. Cartile sfinte ale religiilor pagine consemneaza eforturile omului pentru cunoasterea lui Dumnezeu, nazuinta omului spre divinitate. in ele nu vorbeste Dumnezeu, ci numai omul.

In schimb, in Sfinta Scriptura, Dumnezeu insusi ne dezvaluie tainele sale, Dumnezeu insusi ni se adreseaza in limbaj omenesc. Cu alte cuvinte, Dumnezeu insusi este autorul principal al Sfintei Scripturi si el, pentru a redacta cartile sfinte, a ales oameni de care s-a slujit (hagiografi), permitindu-le folosirea capacitatilor si puterilor proprii. Asadar, Dumnezeu este autorul principal, iar hagiografii sint autorii secundari. Aceasta participare directa a lui Dumnezeu la redactarea cartilor sfinte este numita inspiratie. Inspiratia de care vorbim se deosebeste de acea inspiratie care influenteaza poetii sau artistii. Inspiratia in Sfinta Scriptura este o interventie divina prin care Dumnezeu se adreseaza omului in limbaj omenesc. Dumnezeu a vorbit poporului israelit in limbajul acestui popor, cu expresiile limbii din acel timp.

Bogatia lui Dumnezeu s-a transmis oamenilor prin mijloacele marunte si subrede ale acestora. Cind vorbim de acest limbaj uman, ne putem gindi la intruparea Fiului lui Dumnezeu, aceasta pentru ca si cuvintul lui Dumnezeu adresat oamenilor este tot un fel de intrupare in limbaj si expresii sau mesaje. Ca si in intrupare, in Sfinta Scriptura, Dumnezeu permite ca ideile Sale, cuvintul Sau, mesajul Sau sa fie imbracate in cuvinte umane modeste, in mesaje umane imperfecte. Noi primim aceste cuvinte inspirate, aceste mesaje umane ca pe cuvintul lui Dumnezeu. Citind Sfinta Scriptura, cautam sa gasim care este cuvintul, care este mesajul pe care Dumnezeu doreste sa ni-l transmita.

Citind Sfinta Scriptura, trebuie sa ne intrebam ce vrea Dumnezeu de la noi, ce se ascunde indaratul unui anumit text. Pentru a descoperi intentia autorilor sacri, trebuie tinut seama de:
* conditiile timpului si cultura hagiografilor;
*genurile literare folosite in acea epoca;
* modurile de a simti, de a vorbi si de a povesti din acel timp. Sfinta Scriptura trebuie citita si interpretata in acelasi Duh in care a fost scrisa. Conciliul al II-lea din Vatican indica trei criterii pentru o interpretare a Scripturii conform Duhului care a inspirat-o:
* trebuie data o mare atentie continutului si unitatii intregii Scripturi;
* trebuie citita in traditia vie a Bisericii intregi;
* este necesara atentia la coeziunea adevarurilor de credinta intre ele si in proiectul total (planul global) al revelatiei.

Sfintele Scripturi au multe pasaje greu de inteles. Ele au fost redactate in limbi devenite de mult timp moarte, in timpuri si locuri foarte indepartate de noi, de catre autori care aveau o cu totul alta formatie decit noi. in plus, ele vorbesc despre misterele lui Dumnezeu care nu sint accesibile mintii noastre. Sfintul Petru, in a doua Scrisoare a sa, facind referinta la scrisorile Sfintului Pavel, spunea: „in ele sint unele lucruri greu de inteles pe care cei nestiutori si nestatornici le rastalmacesc ca si in celelalte Scripturi spre pierzarea lor” (2 Pt 3, 16). De aceea, nimeni nu se poate apropia de textul sacru daca nu are o pegatire cuvenita si o metoda de interpretare sigura. Hermeneutica este stiinta care stabileste regulile cu ajutorul carora se poate afla sensul corect al unei vorbiri, al unei opere. Hermeneutica sacra se ocupa cu stabilirea regulilor de interpretare, de intelegere corecta a textului sacru.

Importanta hermeneuticii biblice o vedem din cuvintele eunucului reginei Candace a Etiopiei: „Cum as putea sa inteleg daca nu ma ajuta cineva?” (Fap 8, 31).

Sensul Sfintei Scripturi este adevarul pe care Dumnezeu autorul principal al Bibliei intentioneaza sa-l exprime prin cuvintele hagiografului. Dupa o veche traditie, se pot distinge doua sensuri ale Scripturii: sensul literal si sensul spiritual, acesta din urma fiind subimpartit in sens alegoric, moral si anagogic.

Sensul literal. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii si descoperit de exegeza care urmeaza regulile interpretarii corecte. Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazeaza pe sensul literal.
Sensul alegoric. Putem dobindi o intelegere mai profunda a evenimentelor recunoscind semnificatia lor in Christos. Astfel, trecerea Marii Rosii este un semn al biruintei lui Christos si, prin aceasta, al Botezului (cf. 1Cor 10,2).

Sensul moral. Evenimentele relatate in Scriptura trebuie sa ne duca la un mod corect de a actiona. Ele au fost scrise pentru invatatura noastra” (1Cor 10, 11).
Sensul anagogic. Realitatile si evenimentele pot fi vazute si in semnificatia lor eterna, calauzindu-ne spre patria cereasca. Astfel, Biserica, pe pamint, este semn al Ierusalimului ceresc (cf. Ap, 21, 1-22, 5).

Un distins cercetator medieval rezuma foarte clar semnificatia celor patru sensuri:
* sensul literal te invata faptele;
* alegoria te invata ce trebuie sa crezi;
* sensul moral te invata ce trebuie sa faci;
* anagogia te invata spre ce trebuie sa tinzi.

Concordanta profunda a celor patru sensuri asigura intreaga bogatie citirii vii a Scripturii in Biserica. Astfel, intelegerea paginii sacre de catre noi devine in mod arid literalista, apropiindu-se numai de cuvintele „practicate” in mod fanatic: acesta este asa-numitul „fundamentalism” adoptat de multe miscari religioase rigide, ca Martorii lui Iehova, care pun in practica in mod literalist cuvintul biblic. Rezultatul este adesea opus sensului inteles de Biblie: „a nu atinge”, de exemplu, in lumea biblica, este o invitatie pentru a apara viata, care este simbolizata de singe; de aceea, este o infidelitate fata de sensul textului a interzice transfuzia de singe cum fac Martorii lui Iehova. Paul spunea pe buna dreptate; „Litera ucide, spiritul e cel ce da viata” (2Cor 3, 6). De asemenea, este impotriva lecturii corecte a Bibliei si acel spiritualism vag care deduce din textul sacru aplicatii libere, palide si generice, fara precizarile riguroase ale semnificatiei reale.

Anumite lecturi „carismatice”, in sensul larg al cuvintului, introduc adesea in cuvintul lui Dumnezeu ceea ce se doreste; propriile sentimente, propriile emotii. Noi trebuie sa facem o dubla miscare: o miscare centripeta – ceea ce spune Biblia, si o miscare centrifuga – ceea ce imi spune mie Biblia astazi. Acest lucru il afirma si scriitorul francez catolic Charles Peguy: „Dumnezeu nu ne-a dat cuvinte moarte de inchis in cutii mici si mari si pe care trebuie sa le pastram in ulei rinced ca mumiile Egiptului. Dumnezeu nu ne-a dat conserve de cuvinte spre a le pazi, dar ne-a dat cuvinte vii pentru a ne hrani”. Sa se apropie, asadar, din toata inima de textul sacru, fie prin liturghie, atit de bogata in cuvinte divine, fie prin lectura spirituala, fie prin initiative organizate sau prin alte metode care astazi se raspindesc pretutindeni, in mod laudabil, cu aprobarea si prin grija pastorilor Bisericii. Sa nu uitam insa ca citirea Sfintei Scripturi trebuie insotita de rugaciune, ca ea sa devina un dialog intre Dumnezeu si om: caci „vorbim cu el cind ne rugam si il ascultam cind citim cuvintele dumnezeiesti” (DV 25). Cartile Vechiului Testament nu au fost compuse intr-o singura perioada istorica.

Evenimentele relatate in Vechiul Testament se extind pe o perioada de aproximativ 2000 de ani de istorie, din timpul patriarhului Abraham (aproximativ 1800 i. Chr.), pina la razboaiele sustinute de fratii Macabei (aproximativ 140 i. Chr.). Daca ar trebui sa includem in aceasta perioada si relatarea creatiei, precum si cele care se refera la personaje si fapte dinaintea patriarhilor, cum ar fi Noe si potopul, atunci putem urca pina la inceputul timpului. Totusi, compunerea efectiva a textelor biblice, chiar daca se folosesc povestiri si traditii vechi, se situeaza intr-un arc de timp mai restrins care, probabil, incepe cu monarhia (aproximativ 1000 i. Chr.) si se incheie in secolul I i. Chr. Cartile Noului Testament au fost scrise toate in a doua jumatate a secolului I d. Chr. Primele texte au fost probabil scrisorile Sfintului Pavel.

Vechiul Testament a fost scris in original in limba ebraica si aramaica (mici fragmente). Aceste doua limbi se scriu numai cu consoane, lectorul trebuind sa adauge vocale dupa inteles. Citiva iudei intelepti, numiti masoreti, incepind cu secolul al VII-lea d. Chr., au adaugat si fixat vocalele sub forma punctelor dispuse deasupra sau dedesubtul consoanelor. Acest text evreiesc se numeste text masoretic. Primele scrieri s-au facut pe papirus (hirtie care se facea din maduva de papirus). Pe aceasta hirtie se putea scrie numai pe o fata si nu se putea coase usor. De aceea, papirusurile erau facute sul, formind un volum si foarte rar erau facute in forma de carte (codice), dar nu pentru a fi folosite in public. in secolul al II-lea i. Chr. a aparut pergamentul facut din piele de magar, capra sau oaie. Avantajul era ca se putea scrie pe ambele parti, se puteau rade si rescrie. Ele se infasurau in suluri care se acopereau cu pinza de in si se introduceau in vase cilindrice de lut, apoi se sigilau la gura. Aceste suluri erau destinate cititului in public.

In sfirsit, in secolul al VIII-lea d. Chr. a fost introdusa hirtia de bumbac descoperita de chinezul Tsai-Lun in secolul al II-lea, raspindita in secolele VI si VII in tarile Asiei, iar in secolele XI si XII in
Europa. Schimbarile suferite de textul ebraic in decursul veacurilor nu au alterat substantial textul ca sa intervina erori. Pina in 1947, cel mai vechi manuscris al Vechiului Testament era papirusul NASH. Acesta continea Decalogul si citeva versete din Deuteronom. Dupa descoperirea manuscriselor de la Qumran, posedam texte mult mai vechi (cu aproximativ 1000 de ani). Aceste texte din urma dovedesc respectul si grija omului fata de textul sacru, pentru ca, timp de 1000 de ani, schimbarile suferite de textul sacru au fost neglijabile.

Noul Testament a fost scris in limba greaca vulgara – koiné (nu cea clasica) – care s-a raspindit in Orient dupa Alexandru Macedon (m. 323 i. Chr.). Aproape toate textele Noului Testament au fost scrise pe papirusuri, deoarece era un material ieftin si usor de gasit pe vremea apostolilor. Din secolul IV d. Chr. incepe sa se foloseasca din ce in ce mai mult pergamentul. Hirtia incepe sa se utilizeze din secolul al XIII-lea.

Pina in secolul al IX-lea, pergamentele au fost scrise in exclusivitate cu litere majuscule. Din secolul al IX-lea incepe sa se foloseasca scrierea cu minuscule. impartirea actuala a Vechiului si Noului Testament in capitole este opera lui Stefan Langton, arhiepiscop de Canterbury (m. 1228). Santes Pagnino din Lucca (m. 1541), in noua traducere a Vechiului si Noului Testament, a impartit textul sacru in versete numerotate.