Crucea, simbol religios

Crucea este un simbol stravechi, atestat inca din actichitate, alaturi de alte trei simboluri fundamentale: centrul (punctul), cercul si patratul. Ea este prezenta la multe popoare din antichitate, in Egipt, in China sau in Grecia, unde, la Cnossos, arheologii au scos la iveala o cruce de marmura datand din secolul al XV-lea i.Chr. Crucea simbolizeaza pamintul si este, totodata, un semn de orientare, cele patru brate ale sale indicind cele patru puncte cardinale. in cadrul orientarii spatiale, crucea indica directia est-vest, adica rasaritul si apusul soarelui, iar impreuna cu axa de rotatie a lumii indica nordul si sudul si, in acelasi timp, directiile jos si sus.

Crucea la chinezi

La vechii chinezi, pe linga cele patru laturi ale patratului care contin bratele crucii, mai era luat in considerare si punctul de intersectie al acestor brate, care reprezinta centrul patratului si al cercului circumscris in el, punct ce reprezinta marea rascruce a imaginarului. Dupa parerea chinezilor, in interiorul crucii se intalnesc cerul si pamantul, timpul si spatiul, crucea reprezentand cordonul ombilical, niciodata taiat, care leaga cosmosul de centrul originar. Intretaierea bratelor crucii marcheaza raspintiile, ele simbolizind, in acelasi timp, atit imbratisarea si emanarea, cit si adunarea sau recapitularea.

Crucea in crestinism

In traditia crestina, crucea concentreaza in ea imaginea, mintuirea si patimile Mintuitorului, identificindu-se cu persoana Lui. Crestinii au dedicat crucii numeroase imnuri si i-au rezervat in calendar mai multe zile de sarbatoare, cum ar fi: duminica Sfintei Cruci, inaltarea Sfintei Cruci, aratarea Sfintei Cruci, scoaterea Sfintei Cruci etc.

Istoria crucii incepe cu Adam

Istoria crucii crestine incepe din timpul lui Adam, care, alungat din Rai pe pamant, ajunsese la batranete si isi astepta sfirsitul. Fiul sau, Set. s-a hotarat sa plece in lume pentru a gasi un leac cu ajutorul caruia sa-si salveze tatal de la moarte. Dupa multe zile de mers, a ajuns la poarta Raiului, care era pazita de un arhanghel cu o sabie de foc. Set i-a povestit ce l-a adus acolo, iar arhanghelul, care stia ca Adam murise deja, i-a dat lui Set un sambure din arborele vietii, pe care i-a spus sa i-l puna lui Adam in gura, iar din acest sambure va creste un arbore care, intr-o zi, va mantui lumea. Set a facut cum i s-a spus si peste ani, pe mormantul lui Adam, a crescut un cedru deosebit de mare.

Crucea si Arca lui Noe

Atunci cand oamenii au devenit rai si Dumnezeu s-a hotarat sa-i pedepseasca, l-a anuntat pe Noe sa-si faca o corabie pentru a se salva de potop. Noe si-a amintit de arborele falnic de pe mormantul lui Adam, l-a taiat cu ajutorul fiilor sai si si-a construit o mare corabie pe care a luat cate o pereche din toate vietuitoarele pamantului. Dupa Potop, familia lui Noe s-a inmultit, formand triburi si popoare, care s-au raspandit pe intregul pamintul. Corabia lui Noe, ajunsa la Ararat, a fost stricata si jefuita, furandu-i-se scandurile si fieraria. Din scandurile care au mai ramas, stranepotii lui Noe au construit o punte peste raul Iordan, care s-a numit Puntea Sfanta, cei care o treceau fiind datori sa spuna o rugaciune.

Crucea si Iosif

In timpul unei batalii, pentru a scapa de urmaritori, oamenii au taiat puntea, care a fost luata de ape, si, astfel, scanduri din pomul vietii au ajuns la un lemnar din Nazaret, pe nume Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare Maria, care stia din spuse batranilor istoria pomului lui Adam. Iosif a luat scandurile si le-a dus acasa unde a facut din ele o masa mare.

Cand a fost amenintat de Irod, regele Iudeii (37 i.Chr. – 4 d. Chr.), Iosif a fugit in Egipt impreuna cu Maria si pruncul Iisus, iar casa si lucrurile lor au fost jefuite, masa fiind luata de un mestesugar din Ierusalim, ruda cu cizmarul Isac Lachedem. Timp de 20 de ani ramasitele mesei au ramas sub un hambar, pentru ca nimeni nu le putea prelucra, din cauza tariei si a greutatii lor. In ziua in care norodul a cerut iertarea lui Baraba si moartea Mantuitorului Isus, Lachedem a mers la ruda sa cu un fierar, a taiat masa si i-a facut gauri cu fierul inrosit in foc, injgheband crucea pe care a fost rastignit Christos.

Descoperirea crucii lui Christos

Datorita greutatii crucii, in timp ce urca dealul Golgotei, Christos a cazut de trei ori, pana a ajuns la locul unde a fost rastignit si si-a dat duhul. Aceasta cruce, pe care a fost rastignit Iisus Christos a fost descoperita, potrivit legendei, de Elena, mama imparatului roman Constantin cel Mare (306-337), prin anul 324 sau 326. Versiunea oficiala este data de Theodoret, care povesteste ca Elena, ajungand la Ierusalim, a ramas profund mahnita cand a vazut ca pe locul unde a patimit Mantuitorul fusese inaltat un templu inchinat zeitei Venus, si a poruncit sa fie daramat. Cu acest prilej a fost scos la iveala mormantul lui Isus, care fusese ascuns pana atunci, langa care s-au gasit trei cruci, cele pe care fusesera rastigniti Isus si cei doi tilhari.

Pentru a afla care dintre ele este crucea pe care a fost rastignit Mintuitorul, episcopul Macarie a propus sa fie testate si duse la casa unei femei grav bolnave. Primele doua cruci nu au avut nici un efect, dar cand a fost adusa cea de-a treia, femeia s-a insanatosit pe loc si s-a dat jos din pat. Unii autori mai spun ca tocmai atunci trecea pe strada o procesiune funerara, iar cei din casa au iesit repede cu crucea afara si au atins cu ea trupul celui decedat, care a inviat imediat, declansand o adevarata explozie de bucurie in randul rudelor celui decedat.

Dupa acest eveniment, imparatul Constantin cel Mare a poruncit ca pe locul unde a fost descoperit mormantul Mantuitorului sa se ridice o frumoasa biserica, stiuta astazi sub numele de Biserica Sfantului Mormant. O parte din Sfinta Cruce a fost dusa de Elena fiului ei, Constantin, iar partea ramasa a fost imbracata in argint si incredintata episcopului pentru pastrare, fiind venerata public cu prilejul unor sarbatori, cind era scoasa din caseta de argint, oamenii ingenunchind in fata ei si sarutand-o.

Pentru ca un credincios a muscat din cruce pentru a lua cu el o bucata din lemn, de la acest incident li s-a interzis oamenilor sa mai atinga crucea. Relicva crucii era pastrata de patriarhul latin si purtata, in timp de razboi, in fruntea armatei. In batalia de la Hattin, din 4 iulie 1187, regele Egiptului Saldin (Salh ad-Din) (1163-1193) i-a infrant pe cruciati, cucerind Ierusalimul si luandu-l prizonier pe regele Guy de Lusignan, prilej cu care a pus mana si pe pretioasa cruce, a carei urma se va pierde de la aceasta data.

Inainte de acest eveniment, dar si dupa, in intreaga Europa au aparut imitatii ale Crucii Sfinte, unele realizate de preotii din Ierusalim si trimise unor conducatori sau nobili din Europa Apuseana, altele realizate de tot felul de persoane dubioase si escroci dornici de imbogatire, astfel ca astazi, dintre aceste numeroase cruci, este greu de spus care este cea adevarata, descoperita de Sfinta Elena.

Convertirea lui Constantin cel Mare l-a crestinism s-a produs datorita unei cruci

Izvoarele scrise bisericesti vorbesc despre convertirea lui Constantin cel Mare la crestinism, care s-ar fi facut in chip miraculos, in timpul bataliei de la Pons Milvius (Podul Milvius) din apropierea Romei. Traditia crestina pretinde ca, in somn, Constantin ar fi vazut pe cer, in amiaza mare, o cruce luminoasa deasupra soarelui, pe care scria: “In hoc signo vinces” (Prin acest semn vei invinge). In noaptea de 28 spre 29 octombrie 312, in somn i s-a aratat Christos cu semnul pe care il vazuse pe cer si i-a cerut sa puna monograma crestina pe steagurile de lupta si pe scuturile soldatilor, pentru a fi ocrotiti atat el, cat si armata sa de furia dusmanului.

Dovedindu-se victorios  in lupta de a doua zi, Constantin a atribuit victoria sa lui Dumnezeu, motiv pentru care, un an mai tarziu, a promulgat faimosul Edict de la Milano din luna februarie 313, prin care ingaduia crestinilor libertatea de manifestare a credintei si le inapoia averile confiscate.

Istoricii sustin ca si in dimineata zilei de 7 mai 351, in timpul domniei imparatului Constantin al II-lea (337-361), fiul lui Constantin cel Mare, deasupra Ierusalimului s-a aratat o cruce imensa, lunga de 9 km, intinzandu-se de la Golgota pina la Muntele Maslinilor. Istoricul  Sazomen a notat ca aceasta stralucea ca soarele si ca “aparitia ei i-a facut pe multi pagani si iudei sa treaca la crestinism”. Sfintul Chiril, patriarhul Ierusalimului, i-a trimis atunci o scrisoare lui Constantiu, in care i-a descris fenomenul, care a durat sapte zile, si l-a sfatuit sa se alature dreptei credinte. In acest fel crucea a devenit simbolul crestinismului si emblema sau semnul sau de recunoastere.

Simbolul crucii in crestinism

Daca, pana la invierea lui Isus Christos, crucea a fost obiect de tortura, pe ea fiind rastigniti cei mai mari raufacatori, de la mantuirea lui Christos aceasta a devenit obiect sfant pentru ca ea a fost sfintita de sangele Lui, varsat de El pentru impacarea omului pacatos cu Dumnezeu. O importanta deosebita a capatat crucea dupa ce imparateasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, a descoperit lemnul crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul si dupa ce imparatul insusi a luat crucea drept emblema pentru steagurile si monedele care circulau atunci in imperiu.

Normele privind modul de cinstire a crucii crestine au fost hotarate de sinodul ecumenic de la Niceea, din anul 787, cand  s-a precizat ca ea se cinsteste ca si icoanele, ducandu-ne cu gandul la Cel care a fost rastignit pe ea, si nu inchipuindu-ne-o ca pe un idol. Crucea este cinstita de toti crestinii, fiind altarul de jertfa al Domnului, dar si cumpana dintre vechi si nou, balanta dintre adevarata cinste si falsa evlavie. Unele secte religioase sustin ca crucea este semnul blestemului si al pedepsei prin spanzurare sau rastignire, dar aceste practici s-au folosit cu mult timp inainte de Christos. Cel care a interzis pedeapsa prin crucificare a fost imparatul roman Constantin cel Mare, care a considerat ca prin acest gen de pedeapsa este profanata jertfa Domnului. Asa cum am aratat, Constantin cel Mare este cel care prin Edictul de la Milano a acordat crestinismului drepturi egale cu celelalte culte de stat, iar prin primul conciliu ecumenic al bisericii crestine de la Niceea a pus bazele dogmatice si canonice ale religiei crestine.

Crucea este un obiect de cinstire, dupa evlavie si dupa incercari ale vietii si, fie ca se poarta la gat, pe piept sau se aseaza la mormint, ea este un obiect al iubirii si identitatii crestine, ea inseamna iertare si iubire si, totodata, o atentionare permanenta pentru sfarsitul vietii noastre si pentru Judecata de Apoi, care ne asteapta la plecarea in cealalta lume.

Inca din Vechiul Testament gasim amintita crucea, care ferea de moarte pe oamenii muscati de serpii veninosi. Cinstirea Sfintei Cruci este adanc inradacinata in constiinta credinciosilor si, orice rugaciune, orice lucrare religioasa, orice fapta buna se incepe si se incheie cu semnul crucii si cu rugaciunea de preamarire a Sfintei Treimi. Crucea mai reprezinta si arma impotriva diavolului, deoarece indeparteaza ispitele si ne intareste viata in credinta si iubire fata de Dumnezeu si fata de semenii nostri.

Formele crucii

Crucea cunoaste mai multe variante de reprezentare. Exista crucea fara varf in forma de teu sau de litera “T”, care simbolizeaza sarpele tintuit de un par sau moartea invinsa prin jertfa. Se spune ca aceasta cruce are un sens misterios inca din Vechiul Testament, unde se afirma ca datorita faptului ca lemnul pentru jertfa pe care il cara Isaac in spinare avea aceasta forma, el a fost crutat, atunci cand tatal sau Avraam a incercat sa-l sacrifice, de un inger, care a impiedicat savarsirea crimei.

Crucea cu varf si cu o singura bara orizontala, numita si crucea Evangheliei, piciorul ei infipt in pamant, reprezentand credinta asezata pe temeiuri adanci, iar bratul superior, nadejdea ce urca spre cer.

Crucea cu varf si cu doua bare orizontale, pe bara superioara aflandu-se inscriptia batjocoritoare a lui Pilat din Pont: “Isus Nazariteanul, regele iudeilor” (INRI), bara orizontala inferioara fiind cea pe care si-a intins Christos bratele. Aceasta cruce se mai numeste si “de Lorena”, desi in realitate ea provine din Grecia, unde este folosita in mod curent.

Crucea cu varf si trei brate orizontale a devenit, incepand din secolul al XV-lea, un simbol al ierarhiei ecleziastice, corespunzind tiarei papale, palariei de cardinal si mitrei episcopale; crucea cu doua brate orizontale revenind cardinalilor si arhiepiscopilor, iar crucea simpla, cu un singur brat orizontal, episcopilor.

Mai exista o cruce in forma literei “X”, numita si “Crucea Sfintului Andrei”, pentru ca pe ea a fost rastignit apostolul Andrei. Exista apoi o cruce care se poate inscrie in patrat, avind toate bratele egale, cunoscuta si sub numele de “cruce greaca”, si crucea care are bratul vertical mai lung decit cel orizontal, care se aseamana cu un om in picioare si cu bratele intinse, cunoscuta in practica bisericii noastre si sub numele de “crucea latina”. Interesant este faptul ca planul bisericilor ortodoxe si catolice este in general proiectat ca sa formeze pe pamant o cruce, greceasca, in Orient, si latina, in Occident.

Crucile mai pot fi impartite in crucea patimilor, care reaminteste de suferintele si moartea lui Christos, si crucea invierii, care semnifica biruinta asupra mortii, fiind ilustrata, de obicei, cu o panglica sau cu o facla, asemanandu-se cu un steag pe care il inalta Iisus cind se ridica din mormant.

Crucea celtica a aparut la inceput inscrisa intr-un cerc, iar mai tarziu bratele ei au iesit putin in afara cercului. Crucea celtica a dat nastere crucii irlandeze, care a devenit un simbol crestin, la care bratele simbolizeaza cele patru elemente: aerul, pamintul, focul si apa, iar atributele lor fundamentale: cald, uscat, umed si rece. Cele doua axe ale crucii simbolizeaza scurgerea timpului si punctele cardinale ale spatiului, iar cercul reprezinta un punct de ruptura al timpului si al spatiului, constituind locul de trecere sau de comunicare intre lumea noastra si lumea cealalta.

In Egiptul antic a aparut crucea cu toarta, reprezentata printr-o bucla rotunda sau ovala de care atarna un fel de “T”. Aceasta cruce este unul din atributele zeitei Isis, dar se  intilneste si la alte divinitati egiptene, simbolizand viata divina si vesnica. Ea apare aplicata pe fruntea faraonilor pentru a le da puterea sa treaca din viata pamanteana in viata vesnica.

La popoarele din Africa, motivele in forma de cruce reprezentau, ca si la popoarele din Orient si Europa, cele patru puncte cardinale, fiind un simbol cosmic. La unele triburi crucea reprezinta pe conducatorul tribului sau drumul vietii si mortii, fiind o imagine materiala a soartei omului. La tribul bantu din Kasal, axa verticala a crucii semnifica legatura dintre pamant, salasul oamenilor si al sufletelor mortilor, si Cerul Superior, considerat salasul Zeului suprem, iar axa orizontala leaga intre ele lumea geniilor bune – aflate la Rasarit – cu cea a geniilor rele – de la Apus. In centrul crucii se considera ca se afla centrul Caii Lactee, de unde sufletele mortilor, dupa ce sunt  judecate, sint indrumate, spre rasarit sau apus.

3 comentarii la „Crucea, simbol religios”

  1. buun, Dumnezeu nu a pedepsit omenirea prin potop pentru ca oamenii erau rai, atunci nu numai oamenii au fost pedepsiti ci si ingerii veniti pe pamant si uriasii care au luat nastere din uniunea ingerilor cu femeile oamenilor. in acele vremuri 200 de ingeri veghetori au coborat pe pamant fiind atrasi de frumusetea femeilor si acesti ingeri sau inmultit cu ele dand nastere uriasilor si totodata invatand femeile arta vrajitoriilor si a altor lucruri aduse din cer de catre acesti ingeri. in timp uriasii au inceput sa chinuie pe om si sa-l supuna muncilor pentru bunul lor plac, ba chiar din lipsa hranei mancau oameni, atunci urletele de durere ale omului au ajuns la Dumnezeu, auzind atunci ceea ce se intampla pe pamant, Dumnezeu a hotarat sa spele pacatele de pe pamant prin potop. deaceea vam rugat sa postati aici literatura eseniana sau evanghelile apocrife, pentru ca prin anii 300 dupa Christos consiliu de la Niceea a avut grija ca omul sa nu cunoasca totul despre viata, de la facere la apocalipsa si atunci ei au hotarat ceea ce evanghelii trebuie sa ramana in biblie si ce nu, ce trebuie sa stie omul si ce nu. pacea sa fie cu voi

Lasă un comentariu