Cei care ajung in iad nu-L vor putea vedea niciodată pe Dumnezeu – ne spun teologii

Conform teologiei crestine, ce se intampla cu cei care ajung in iad? Cartile sfinte spun ca iadul este locul in care erau tinute sufletele celor drepti, aceasta intamplandu-se inainte de venirea pe Pamant a Mantuitorului. De aici si mentiunea biblica, despre coborarea lui Iisus in iad si specificatia „Nu vei lasa sufletul meu pentru totdeauna in iad” (Ps.15,10).

In primul rand, conform exegezei teologice crestine prima particularitate a iadului consta in absenta absoluta a vederii lui Dumnezeu. Condamnatii la iad sunt lipsiti pentru totdeauna de vederea lui Dumnezeu, iar locul, material vorbind, in care e imparatia iadului, semnifica „ceva jos de tot”, subpamantean, infernal, un loc ascuns de vederea noastra, a oamenilor.

Neputinta de a-L vedea pe Dumnezeu este o pedeapsa deosebit de cruda, de neindurat si de neimaginat de catre om. Starea (realitatea) sufletului nu poate exista in fericire decat stiindu-se aproape de Dumnezeu, Dumnezeu vazut si simtit aproape. Mentiunea biblica despre respingerea de catre Dumnezeu a pacatosului este clara: „Du-te de la Mine, blestematule, retrage-te de la Mine”!

In al doilea rand, in iad exista o pedeapsa a simturilor, care este prefigurata aproape fizic, material, deoarece descrierea se refera la un foc care arde continuu, care nu se va stinge niciodata, menirea acestui foc fiind, evident, chinuirea pacatosilor in flacari. Despre pacatosi, Iisus spune: „Toti vor fi ca si sarati cu foc”.

Interesanta este mentiunea Sf. Ioan Gura de Aur: „Iadul este la marginea cerurilor”. De ce-i surprinzatoare? Pentru ca se face aluzie la o realitate cosmica si nu doar terestra. Ce poate sa insemne „marginea cerurilor”? Evident, o intindere cosmica lipsita de binefacerile creatiei dumnezeiesti, o alta realitate materiala, in care sufletul nu intalneste decat cruzimea acelei realitati.