Home Spiritualitate teoreticaBiografii spirituale Sfantul Ioan Gura de Aur, un mare parinte al Bisericii Crestine

Sfantul Ioan Gura de Aur, un mare parinte al Bisericii Crestine

by admin
24 views
Social Media
  •  
  •  
  •  

Ioan Hrisostom sau Ioan Gura de Aur, 344/354-407, patriarh al Constantinopolului, a fost unul din cei patru mari Parinti ai Bisericii Ortodoxe si singurul care apartine Scolii din Antiohia.

S-a nascut la Antiohia, anul nasterii sale nefiind cunoscut cu certitudine, fiind plasat intre 344 si 354. Tatal sau, Secundus, care a detinut o functie militara deosebita, a decedat la scurta vreme de la nasterea copilului si de aceea, sarcina cresterii si a educatiei acestuia i-a revenit mamei sale, Antusa, ramasa vaduva la varsta de 20 de ani. De la mama sa a primit Ioan primele elemente de invatatura crestina si, fara indoiala, dragostea fata de Biserica.

Studiaza apoi filosofia, sub indrumarea lui Andragatiu, iar retorica cu Libaniu, vestit sofist. La varsta de 18 ani, Meletie Marturisitorul, conducatorul Bisericii din Antiohia, atras de calitatile intelectuale si spirituale deosebite ale tanarului Ioan, il ia in anturajul sau. Se pare ca Meletie a fost cel care l-a botezat, in acest rastimp, el studiaza teologia sub indrumarea lui Diodor din Tars.

Simtind o atractie deosebita fata de viata ascetica, Ioan incearca, am putea spune experimental, sa duca o astfel de viata in sanul familiei, insa, in cele din urma, simte nevoia de a se retrage in muntii din vecinatate, unde traieste timp de doi ani in post si rugaciune, intrucat se imbolnaveste, este silit sa revina acasa, spre marea bucurie a mamei sale. Meletie foloseste aceasta ocazie si il hirotoneste diacon.

Este preocupat cu precadere de problema vietii monahale, a fecioriei, carora le dedicta o serie de tratate scurte. Tot acum, elaboreaza tratatul sau Despre preotie. Dupa cinci ani primeste taina preotiei din mainile episcopului Flavian, in 386, care il numeste predicator al bisericii mari, zidita de imparatul Constantin. Isi indeplineste cu deosebit zel si constiinciozitate indatoririle de predicator. De altfel, perioada aceasta, 386-397, a fost deosebit de fructuoasa pentru el, intrucat cele mai vestite omilii ale sale apartin acestei etape din activitatea sa.

Dupa moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, (397), impotriva vointei sale, Ioan este ales urmasul acestuia. Este adus in capitala din porunca imparatului Arcadiu, iar Teofil al Antiohiei a fost obligat sa-l hirotoneasca episcop, la 26 februarie 398. Ioan purcede de indata sa reformeze atat cetatea, cat si preotimea, care se aflau intr-o mare stare de decadere si coruptie. Astfel, el suprima luxul resedintei episcopale, introducand traiul modest si auster monahal, iar bogatiile aflate aici le foloseste spre a-i ajuta pe cei saraci si nevoiasi si pentru spitale.

Interzice preotilor sa foloseasca darurile pentru cei saraci in propriul lor interes, iar calugaritelor si diaconeselor sa locuiasca la clerici. Vaduvelor le cere purtare ireprosabila. Critici le sale indreptate impotriva coruptiei si a depravarii i-au adus multi dusmani. In plus, nu au ramas fara ecou nici la curtea imparteasca, unde lucrurile nu erau prea bune. De aceea, planul sau de a reforma viata din capitala si a clericilor, a facut ca toate fortele care ii erau ostile sa se uneasca impotriva lui.

Paralel cu aceste activitati, el continua sa predice, sa scrie comentarii biblice si sa organizeze misiuni, trimitand misionari la gotii de la Marea Neagra si Dunare. Totodata, incearca sa rezolve tensiunile prezente in diverse dioceze, ca cele din Tracia si Asia Mica, dar care nu erau sub jurisdictia sa, si convoaca un sinod la Efes in 401, pentru a clarifica neregulile de aici.

Dusmanii sai continua intrigile si le extind cu tenacitate la curte, unde Eutropiu cazuse in dizgratie, iar imparateasa Eudoxia conducea afacerile imperiului, imparatul Arcadiu, lasandu-i acesteia mana libera. Chiar unii episcopi au facut tot ceea ce le-a stat in putinta pentru a o starni pe imparateasa Eudoxia impotriva lui. Dusmanul lui cel mai iportant a ramas, insa, Teofil de Alexandria. Animozitatile sunt intensificate dupa ce Ioan Hrisostom ii primeste pe Fratii Lungi, acuzati de origenism si alungati din Egipt de patriarhul Teofil, pe care ii gazduieste, fara a intra in comuniune cu ei. Desi

Fratii Lungi i-au adresat lui Ioan o plangere impotriva lui Teofil, dar acesta nu o ia in considerare. Acestia se plang imparatului Arcadiu, care il convoaca pe Teofil la Constantinopol pentru a raspunde acuzelor aduse de ei. Teofil isi ia o serie de precautii, trimitandu-l inainte pe episcopul Epifanie de Salamina, care urma sa-l acuze pe Ioan de origenism. Acesta isi da seama de intriga si se intoarce in Salamina. Teofil vine la Constantinopol insotit de 26 de episcopi si, raliindu-si inca 10 episcopi nemultumiti si trei vaduve care se considerau nedreptatite de Ioan, la care se adauga insasi imparateasa Eudoxia, il convoaca pe Ioan la un sinod la Stejar, localitate nu departe de Calcedon, spre a se dezvinovati de diverse acuze pe care acestia i le-au adus, in general 12 capete de acuzare.

Ioan nu se prezinta la sinod si in consecinta a fost depus in anul 403. Imparatul ratifica hotararea sinodului si
il trimite pe Ioan in exil in Bitinia. Exilul nu a durat multa vreme, deoarece, inspaimantat de miscarile populatiei si de cutremurul puternic care a avut loc in acea perioada, il recheama in scaun. Populatia il primeste triumfal. Cu aceasta ocazie, el tine o predica in Biserica Sfintilor Apostoli, in care evita a critica in vreun fel curtea imperiala. Ba mai mult, a doua zi, el tine o predica in care vorbeste in termeni deosebiti la adresa imparatesei.

Pacea nu dureaza mult timp. Ioan critica din nou dezmatul si zarva care s-au iscat eu ocazia sarbatoririlor ocazionate de ridicarea unei statui de argint a imparatesei Eudoxia, nu departe de biserica unde slujea loan. Acest lucru a fost vazut de dusmanii sai ca un afront la adresa imparatesei, care nu si-a ascuns nicidecum resentimentele. Evenimentele s-au precipitat dupa ce Sf. Ioan predica de ziua Sf. Ioan Botezatorul, incepandu-si predica astfel: ‘Din nou Irodiada se agita; din nou se tulbura; din nou danseaza si cere din nou capul Sf. Ioan pe tava’. Aceste cuvinte au fost considerate ca fiind o aluzie directa la adresa imparatesei Eudoxia. Suparata, ea cere imparatului sa-L trimita pe loan in exil, pe motiv ca si-a preluat functiile sacerdotale in mod ilegal. Imparatul ii porunceste sa nu mai slujeasca, insa Ioan refuza sa se supuna. Ca urmare, i se interzice sa foloseasca vreo biserica.

Ioan respecta de aceasta data porunca imparatului si se aduna cu toti credinciosii in cladirea bailor publice, numita Constantiniana, unde s-a facut slujba de priveghere, iar catehumenii au fost botezati. Aceste evenimente se petreceau in perioada Pastilor. A treia zi dupa Pasti, Ioan este arestat, iar dupa Rusalii a fost trimis in exil.

Insotit de o trupa de soldati traci, el este imbarcat cu destinatia Cucuzis sau Arabissos in Armenia Mica. In scaunul ramas vacant, a fost ales Arsacius si dupa moartea acestuia Atticus, ambii dusmani inversunati ai Sf. Ioan si acuzatori la sinodul de la Stejar, intrucat sustinatorii Sf. Ioan au refuzat sa-i recunoasca, li s-au confiscat averile si au fost trimisi in exil.

Viata in exil nu a fost deloc usoara, in pofida bolii care ii macina trupul, Sf. Ioan s-a daruit trup si suflet activitatii pastorale, reputatia sa atragand un numar din ce in ce mai mare de credinciosi, intrucat popularitatea sa era in crestere si in conditiile nemiloase de exil. Inamicii sai intervin pe langa imparat, care il trimite intr-un loc cu totul neprielnic pentru sanatatea deja subrezita a marelui Ierarh, si anume la Pityum, un orasel pe malul rasaritean al Marii Negre. El nu rezista calatoriei si decedeaza la Comana in Pont, la 14 septembrie 407.

Ramasitele sale pamantesti au fost aduse la Constantinopol si asezate in Biserica Sf. Apostoli in 438. Cortegiul a fost intampinat de catre imparatul Teodosie II, care, plecandu-si fruntea si fata pe racla, s-a rugat pentru parintii sai, sa fie iertati pentru cele ce din nestiinta au gresit.

Mostenirea literara a Sf. Ioan Hrisostom este deosebit de bogata. De altfel, nici unul dintre Parintii greci nu a lasat o opera atat de vasta, cuprinzand omilii, tratate si scrisori. Ioan isi datoreaza popularitatea si importanta sa in istoria Bisericii si a gandirii crestine, nu atat calitatilor sale administrative sau politice, cat mai ales operei sale literare. Tragedia vietii sale este consecinta sinceritatii sale, a dorintei de a imbunatati viata credinciosilor si a celor care slujeau Biserica. Maretia lui izvoraste din taria si integritatea caracterului si a credintei sale deosebite.

Partea cea mai consistenta a operei hrisostomice o constituie Omiliile. Dupa continut ele se impart in: omilii exegetice; omilii dogmatice si polemice; omilii morale; omilii la marile sarbatori; panegirice; omilii sau predici ocazionale.

Omiliile exegetice – cele mai multe ca numar, sunt in esenta comentarii la cartile Vechiului si ale Noului Testament. Majoritatea omiliilor exegetice au fost compuse in perioada anilor 386-397, cand Ioan a activat ca preot si predicator la Antiohia. Aceste omilii se inscriu in marea traditie exegetica a Scolii din Antiohia, intrucat urmaresc, cu deosebita acribie, sensul literal, opus celui alegoric, al textelor biblice. Totodata, acestora nu le lipseste niciodata aplicatia practica pentru viata celor pe care ii avea in grija lui spirituala. Trebuie subliniata profunzimea gandirii hrisostomice, care se dezvolta progresiv, in functie de analizele si comentariile pe care le-a elaborat.

Referitor la Vechiul Testament, Ioan a scris: doua serii de omilii la Facere. Prima serie de omilii, in numar de 9, tinute la Antiohia in perioada Postului Mare in anul 386, se refera la primele trei capitole ale cartii Facerii, exceptie facand omilia a noua. A doua serie de omilii este un comentariu integral ta cartea Facerii. Se pare ca cele mai reusite omilii la Vechiul Testament sunt cele referitoare la Psalmi. Este vorba de 58 de omilii la o selectie de psalmi: 4-12, 43- 49, 108-117, 119-150. In ele, Sf. Ioan isi dezvolta ideile sale predilecte legate de problema viciilor si a virtutii, despre dreapta rugaciune, sau rugaciunea autentica, sau despre cantarea psalmilor sau a cantarilor religioase in familiile crestine. Pe alocuri, se angajeaza in polemica cu arienii, maniheii si cu Pavel de Samosata.

Dintre omiliile la Noul Testament, cele 90 de omilii la Evanghelia dupa Matei, reprezinta cel mai vechi si cel mai complet comentariu care a supravietuit, in totalitate, din perioada patristica. Comentariul s-a bucurat de o mare popularitate. A fost tradus in latina de mai multe ori, in armeana, araba, georgiana si chiar in siriaca. Din aceasta ultima traducere se pastreaza mai multe fragmente. Omiliile la Matei cuprind invatatura hrisostomica despre morala si virtute, despre principiile care trebuie sa stea la temelia adevaratei vieti crestine, ce trebuie sa facem pentru a ne feri de viciu si a ne apropia de virtute. Pe langa toate acestea, Sf. Ioan nu uita sa expuna invataturile gresite ale maniheilor sau ale arienilor, subliniind adevarul revelat al credintei.

Cel de al doilea comentariu evanghelic este dedicat Evangheliei dupa Ioan. Omiliile comentariu la Evanghelia dupa Ioan sunt in numar de 88. Ele sunt mai scurte si se crede ca au fost tinute dupa anul 391.

Omiliile dogmatice si polemice sunt mai reduse ca numar, in comparatie cu cele exegetice, ele avand totusi un loc determinat in contextul general al operei hrisostomice, intrucat ne dezvaluie acuratetea si profunzimea gandirii sale teologice. Interesant, in acest context, este tratatul De incomprehensibilicontra Anomaeos, format din 12 omilii, scrise in doua randuri. Primele cinci omilii au fost tinute la Antiohia intre anii 386-387 si dezvolta o critica punctuala impotriva eretici lor anomei, erezie al carei fondator a fost Aetius, desi invatatorul lor propriu-zis a fost Eunomiu, de unde si numirea acestora de eunomieni. Este vorba de una din cele mai radicale grupari ariene, ai carei adepti sustineau ca il pot cunoaste pe Dumnezeu in Sine, tot atat de bine dupa cum se cunoaste El insusi. Despre Fiul lui Dumnezeu, ei propovaduiau, nu numai inegalitatea acestuia cu Tatal, dar si deosebirea fundamentala intre natura Tatalui si cea a Fiului. Sf. Ioan are cuvinte aspre la adresa acestora care, in aroganta lor blasfemiatoare, indrazneau sa-l margineasca pe Dumnezeu la limitele ratiunii umane si sa goleasca astfel taina esentei divine.

Nici ingerii, spune el, nu-L pot cunoaste pe Dumnezeu in mod clar si limpede. Ei nu cuteaza sa priveasca la fiinta pura si neamestecata a lui Dumnezeu. Totodata, el argumenteaza in favoarea caracterului inefabil si incomprehensibil al naturii lui Dumnezeu, impotriva tendintelor rational izante care neaga transcendenta religiei crestine si subliniaza nuantat egalitatea Fiului cu Tatal.

Omiliile morale formeaza un aspect clar al scrierilor hrisostomice, desi te mele morale sunt prezente in aproape toate omiliile sale, deoarece Sf Ioan nu a uitat niciodata ca datoria principala a pastorului de suflete este aceea de a imbunatati viata si tinuta morala a credinciosilor sai. Demne de luat in seama sunt omiliile sale indreptate impotriva sarbatorilor laice si pagane, licentioase in manifestare si pline de excese superstitioase. El abordeaza in 9 omilii tema pocaintei.

Omiliile si predicile la diverse sarbatori imparatesti ocupa si ele un loc destul de important in contextul operei hrisostomice. Perioada Saptamanii Patimilor, cu evenimentele deosebite care se deruleaza in acest rastimp, a constituit obiectul catorva omilii: doua omilii pentru Joia Patimilor si trei omilii pentru Vinerea Mare. Omiliile pentru Joia Patimilor vorbesc despre instituirea Cinei Domnului si tradarea lui Iuda, iar cele pentru Vinerea Mare, despre Sfanta Cruce si moartea Mantuitorului. S-au pastrat si omilii la Pasti si la Rusalii.

Panegirice sau omilii tinute cu ocazia sarbatoririi unor sfinti ai Bisericii. Este vorba de sfinti care au apartinut Vechiului Testament, ca de exemplu, Iov, Eliazar, Macabei cu mama lor, si bineinteles, din perioada crestina: Roman, Iulian, Varlaam, Berenice, si despre martiri in general. Cercetatorii considera ca fiind importante omiliile inchinate unor sfinti episcopi antiohieni: Ignatie, Vavila, Filogoniu, Eustatie si Meletie. La acestea adaugam, datorita tonului si continutului lor special, cuvantul inchinat lui Diodor din Tars, profesorul de teologie al Sf. Ioan, si cele sapte omilii de lauda la adresa Sf. Apostol Pavel.

Discursurile ocazionale surprind o serie de momente, devenite puncte de hotar in propria sa experienta si nu numai. Amintim aici prima sa predica ocazionata de hirotonia sa in treapta de preot de catre episcopul Antiohiei, Flavian. Ea poate constitui un model omiletic pentru toti cei care se dedica vocatiei sacerdotale. Experienta propriului exil este descrisa in doua omilii. In prima omilie, tinuta in ajunul primului exil in 403, incearca sa linisteasca populatia nemultumita si furioasa, vorbind despre invincibilitatea Bisericii, iar in a doua, tinuta a doua zi dupa revenirea din exil, multumeste multimilor de credinciosi care l-au intampinat, care si-au aratat credinciosia fata de capul lor spiritual.

Tratatele hrisostomice sunt mai reduse la numar, decat omiliile sale. Cu toate acestea, temele abordate de el sunt de o importanta majora pentru Biserica. Tratatul despre preotie, De sacerdotio este una din lucrarile hrisostomice cu cea mai larga circulatie, fiind considerata capodopera literara si teologica a Sf. Ioan Gura de Aur. Este conceput in sase carti, sub forma unui dialog, asemenea dialogurilor platoniciene, intre Ioan si Vasile. Nu cunoastem cine a fost acest Vasile, intrucat la acea vreme au existat trei persoane care ar fi putut fi parteneri de dialog ai Sf. Ioan: Vasile cel Mare, Vasile de Seleucia si Vasile de Rafanea. Sf. loan fixeaza principiile de baza si recomandarile cele mai adecvate cu privire la recrutarea clerului si sensul exceptional al preotiei. Preotia este semnul iubirii lui Hristos, iar lucrarea preoteasca este o taina infricosatoare si sublima in acelasi timp: “Cand preotul invoca Sfantul Duh si savarseste jertfa cea prea infricosata, cand el sta in continua atingere cu Stapanul obstesc al tuturor, spune-mi, in ce rang il vom aseza? Cata curatie si cata evlavie vom cere de la el? Gandeste-te, ce maini trebuie sa fie acelea care savarsesc aceste lucruri, ce limba trebuie sa fie aceea care rosteste cele cuvinte? Cat de curat si de sfant trebuie sa fie sufletul care primeste un asa de mare Duh? In acele momente, ingerii asista pe preot si intreaga ceata a puterilor ceresti striga cu voce tare, iar locul din jurul jertfelnicului se umple spre cinstea Celui Ce sta asezat'”.

Preotul nu este numai un simplu slujitor, el trebuie sa duca o viata virtuoasa, sa studieze mereu, deoarece in activitatea sa este confruntat cu necesitatea apararii credintei impotriva ereziilor si a necredinciosilor. Propovaduirea cuvantului evanghelic, implica stapanirea artei elocintei, dar si o cultura bogata. In relatiile cu credinciosii, preotul trebuie sa arate un tact pastoral deosebit si, mai presus de toate, sa fie intelept, curat si credincios.

Sf. Ioan a fost preocupat in mod cu totul aparte de viata monahala. Deosebit de importante pentru viziunea hrisostomica asupra vietii monahale sunt cele doua carti: De compunctione, adresate lui Demetrius
si Stelechius. El a intrat in polemica si cu adversarii monahismului in Adversus oppugnatores vitae monasticae, respingand acuzele acestora si indemnand pe parintii crestini sa-si trimita fiii lor spre a fi educati de catre monahi.

Starii de feciorie si vaduvie le sunt dedicate de catre Sf. loan tratatele: De virginitate; Adversus eos qui apud se habent virgines subintroductas; Quod regulares feminae viris cohabitare non debeant; Ad viduam iuniorem si De non iterando coniugio. El este de parere, urmand pe Apostolul neamurilor, ca, desi viata matrimoniala este buna, mai buna este cea de feciorie. El sfatuieste impotriva coabitarii monahilor si monahiilor sub acelasi acoperis, si condamna practica unor clerici de a avea in casele lor vergines subintroductae, sub pretextul convietuirii ca frate si sora in credinta. In cazul vaduvelor, acestea ar fi mai bine daca ar ramane in starea de vaduvie, evitand cea de a doua casatorie.

In privinta educatiei celor tineri, Sf. Ioan traseaza, in De mani gloria et de educandis liberis, cu exactitate principiile unei educatii sanatoase, atat pentru baieti, cat si pentru fete. Educatia, desi este facuta pentru viata in aceasta lume, scopul ei este insa viata vesnica. Tratatul este interesant pentru istoria pedagogiei crestine.

In doua tratate apologetice abordeaza problema paganilor si a iudeilor: De S. Babyla contra Julianum et Gentiles, in care vorbeste despre biruinta crestinismului si caderea paganismului, si Contra Judaeos et Gentiles quod Christus sitDens, o demonstratie pentru evrei si pa gani ca ‘Hristos este Dumnezeu’. Aceste tratate se disting prin ardoarea oratorica in apararea adevarului credintei crestine.

Ca unul care a suferit in mod deosebit nedreptati nedescrise, Sf. Ioan trateaza despre problema suferintei, vazand in suferinta incercarile iubitoare ale lucrarii providentei divine, necazurile si durerile care se abat asupra celor drepti nu trebuie sa ii determine pe acestia sa puna sub semnul intrebarii ordinea divina din lume: Ad Stagirium a daemone vexatum; Quod nemo laeditur nisi a se ipso si Ad eos qui scandalizati sunt ob adversitates.

Doctrina teologica a Sf. Ioan poarta amprenta preocuparilor sale majore, si anume, exegeza biblica si activitatea pastorala. Sf. Ioan nu a scris nici un tratat dogmatic in sensul adevarat al cuvantului. El a abordat teme dogmatice in contextul lucrarilor sale exegetice si al omiliilor si cuvantarilor sale, dandu-le un vesmant practic, in domeniul exegetic, a apartinut Scolii exegetice antiohiene care, spre deosebire de cea alexandrina promotoare a interpretarii alegorice, a accentuat sensul gramatical si literal. A folosit alegoria acolo unde autorul inspirat o solicita, dar si in acest caz, modeland-o si apropiind-o cat mai mult posibil de text. El s-a straduit sa patrunda si sa descopere sensurile adanci ale Scripturii pentru a descifra in ele principii de conduita si invataturi practice pentru credinciosii sai.

Dupa opinia sa, credinciosii nu se simteau atrasi de Biserica pentru profunzimea dogmelor ei, ci pentru invatatura morala a Evangheliei, pentru idealul iubirii crestine, si nadejdea ca Dumnezeu ii va mantui de necazurile si nedreptatile vietii. El s-a simtit mai degraba pastor de suflete si reformator social, decat teolog dogmatician.

ATENTIE! Site-ul almeea.ro nu-si asuma nicio responsabilitate pentru articolele legate de vindecarea fizica, prin folosirea sau nefolosirea anumitor alimente, medicamente si/sau anumite exercitii. Aceste articole au doar rol informativ. Daca doriti sau nu sa folositi sfaturile din aceste articole depinde doar de voi. Va recomandam sa cereti consult specializat inainte de a pune in practica aceste sfaturi.

S-ar putea sa va placa si

Leave a Comment