De ce ne e frica de moarte?

De ce ne e frica atat de mult de moarte? Pentru ca cea mai mare frica a noastra este aceea ca nu ne putem imagina non-existenta noastra. Poate ca noi, dupa moartea corpului fizic, vom dispare fara nicio urma. Poate ca nu vom mai avea constiinta fiintei noastre. Poate ca a muri inseamna a disparea pentru totdeauna, nemairamanand altceva decat amintirile in randul celor dragi noua, aflati inca in viata. Ne este frica de moarte intrucat nimic nu va mai conta pentru noi. Noi nu vom fi decat…nimic. Iar aceasta frica este inimaginabila.

Dar daca moartea este cu totul ceva diferit? Daca moartea nu este sfarsitul unei vieti, ci inceputul unei noi existente? Este aproape imposibil pentru noi sa ne gandim la supravietuirea noastra dincolo de mormant. Noi suntem extrem de atasati de trupurile noastre, avand grija in fiecare zi de nevoile noastre fizice. Cum am putea exista dincolo de moarte, cand noi ne intoarcem in tarana?

Poate ar fi cazul sa reamintim de o poveste care este cunoscuta unora dintre voi:

Imaginati-va doi embrioni gemeni aflati in pantecul mamei lor, inainte de a se naste. Cei doi au in interiorul pantecului o viata sigura si linistita. Ei nici nu-si pot imagina un fel de viata mai confortabil. Sa presupunem ca cei doi embrioni au constiinta, incep sa judece, sa rationeze si sa-si imagineze viitorul. Dar cei doi au puncte de vedere diferite: unul este optimist, pe cand celalalt este pesimist. Primul este un credincios, al doilea este un sceptic. Credinciosul e sigur ca o alta viata il asteapta, dupa ce va pleca din casa prezenta. El spune: “Nu-mi vine sa cred ca Dumnezeu ne-a pus aici timp de 9 luni de zile, a avut grija de noi, ne-a hranit si ne-a permis sa crestem, fara niciun scop. Sunt sigur ca exista un plan mai mare de care noi nu suntem inca constienti. Prezenta noastra aici poate fi o pregatire pentru o viata mai frumoasa care va urma.”

Fratele sau geaman, scepticul, nu are insa nicio asteptare. Pentru el, credinta (asa cum a spus Marx) nu-i altceva decat un “opiu pentru mase”. El ii spune fratelui sau optimist: “Tu ai sperante, dar adevarul e altul. Adica pantecul in care noi traim este singura noastra viata. Odata ce parasim acest loc, vom muri. Alta viata nu mai exista.”

Fratele credincios incearca insa sa-si convinga fratele sceptic. El ii spune ca poate, odata iesiti din pantec, ei vor fi capabili sa se miste mult mai liber, se vor hrani altfel, vor avea o alta perspectiva asupra lumii. El ii impartaseste visele si sperantele fratelui sau sceptic, dar, intrucat nu are experienta anterioara, nu are cum sa probeze ca ceea ce spune este total adevarat.

Dar, momentul nasterii se apropie. Fratele credincios e increzator ca, nu numai ca supravietui, dar ii va fi si mai bine decat existenta in interiorul pantecului. Fratele sceptic crede ca, dupa expulzarea din pantec, lumea se va sfarsi. Iata ca nasterea avu loc: fratele optimist privi in jur, vazu noua lume si isi spuse in gand: “In definitiv, se pare ca am avut dreptate”.

Asadar, ceea ce pare moarte dintr-o perspectiva, in realitate este o noua forma mai inalta de viata. Moartea si renasterea sunt sinonime. Cum am putea trai in afara trupurilor noastre? De ce nu am putea? Poate ca sufletul nostru, dupa moartea trupului, va avea o libertate superioara ce nu o putea obtine ca urmare a limitarilor fizice.

Misticul evreu Mendel din Kotzk le spunea discipolilor sai sa nu se teama de moarte caci “moartea nu-i altceva decat o trecere dintr-o incapere in alta, iar ultima incapere este intotdeauna mult mai frumoasa”.

37 Comments

Leave a Reply