Cand esti orb fata de viata, un poet iti poate deschide ochii

Social Media
  •  
  •  
  •  

Intr-o zi, un calif renumit, pe nume Harun al-Raschid, a facut o mare petrecere. Aceasta petrecere a avut loc in cea mai mare incapere a palatului sau. Peretii acelei incaperi erau acoperiti cu aur si pietre pretioase, iar masa era decorata cu plante si flori frumoase si rare.

La aceasta petrecere au fost invitati cei mai nobili oameni din Persia si Arabia. De asemenea, au fost invitati si multi oameni intelepti, filozofi, poeti si muzicieni. Printre oaspeti se numara si poetul Abul Atayah care a fost rugat de calif sa compuna pe loc niste versuri despre bucuria si gloria acestei petreceri.

Poetul a inceput: “Sa traiesti, calife si sa te bucuri in interiorul splendidului palat”.

“Un inceput foarte bun”, zise califul Raschid. “Sa auzim si restul”.

Poetul continua: “Iar fiecare dimineata sa-ti aduca si noi bucurii / Iar in fiecare seara, toate dorintele sa-ti fie indeplinite”.

“Minunat!” exclama califul entuziasmat. “Continua!”

Poetul isi apleca tot capul in jos si spuse: “Dar cand clipa mortii va sosi, o, califul meu / Atunci vei invata ca toate bucuriile nu sunt decat o umbra”.

Atunci, ochii califului se umplura de lacrimi. Emotiile il socasera. Isi umplu fata de lacrimi si incepu sa planga. Unul din oamenii califului incepu apoi sa strige la poet: “Opreste-te! Califul vroia sa-l incanti cu ganduri placute, dar tu i-ai umplut mintea cu melancolie!”

Califul insa spuse: “Lasa-l pe poet in pace”. “El mi-a vazut in ochi orbirea si a incercat sa-mi deschida ochii”.

9 comentarii la „Cand esti orb fata de viata, un poet iti poate deschide ochii”

  1. Ca sa spun sincer nu stiu daca pentru cineva care nu a inteles talcul istorioarei, e de vre-un folos sa i se spuna de catre altcineva. Probabil ca ar fi in afra rezonantei acelei interpretari.
    Si totusi ….
    Morala este ca toate placerile acestei lumi ca si toate supararile de altfel, sunt trecatoare.
    Ideea e ca toate “preocuparile lumesti” chiar cand sunt implinite 100%, asa cum putea sa si le implineasca califul, in final, la sfarsitul acestei vieti, nu ne vor fi adus nimic. Se vor risipi ca un fum, si nu vor fi acumulat in finnta noastra cu adevarat nimic important pentru viata de dincolo.

    Si daca cineva se intreaba ce ar avea cu adevarat importanta, va raspund cu ceea ce au raspuns altii mai intelepti decat mine.
    Ceea ce luam cu noi cand plecam dincolo, si ceea ce ne e de folos cu adevarat dincolo sunt ( enumar cateva din cele mai importante dupa parerea mea):
    – iubirea pe care am daruit-o si cea pe care am trait-o,
    – faptele bune pe care le-am realizat din iubire si compasiune, in mod tainic si ferit de “recompensa” faimei si aprecierilor lumii,
    – intelepciunea pe care am obtinut-o in special prin asa numita cunoastere directa,
    – trezirea sufletului atinsa in aceasta viata, prin intelegerea si asimilarea frumusetii, spontaneitatii, fericirii neconditionate si a trairii in momentul prezent.

    Tuturor toate cele bune !

  2. merci pt explicatii dar eu aveam o dilema cu califul care plange, tu mi-ai spus despre crezurile si conceptiile tale despre ce luam dincolo nici decum despre ce ramane in urma noastra. neuronu’ meu turmentat de mandrie imi sopteste ca acest calif a suferit o deceptie cand a aflat ca o sa moara si ca ”toate bucuriile nu sunt decat o umbra”. pai daca’i asa eu zic sa ne alegem mai bine cuvintele ca sunt satul de interpretari. si ca sa fiu si mai satul, bucurii se pot numii si cele enumerate mai sus de tine. deci caliu’ asta plangea ca e viu sau ca o sa moara, era trist sau plangea de fericire? poate nici nu credea in lumea cealalta si isi satisfacea orice capriciu ca un profitor de viata. oricum plangea degeaba, cum au plans si cei de la auschwitz.

Lasă un comentariu