Ce se ascunde cu adevarat in spatele Invierii lui Iisus Hristos?

In urma cu 2.000 de ani, din mormantul de pe muntele Golgota, unde fusese ingropat pentru vesnica adormire, divinul erou al dramei mantuirii oamenilor, Iisus Hristos, iese la o noua viata, sfaramand legaturile mortii, azvarlind la o parte greaua piatra de pe mormant, inspaimantand pe custozii romani si se arata femeilor si ucenicilor. Unii oameni de stiinta spun ca viata a aparut pe pamant in mod spontan, dar asa ceva este imposibil. Dupa cum, printr-o interventie divina a aparut viata pe Pamant, trebuia ca tot printr-o interventie divina aceasta viata sa devina superioasa, atunci cand ea devenise fara sens.

Ne induiosim in fata patimilor Mantuitorului, care moare ca un Dumnezeu, ne bucuram cand invie ca un Dumnezeu. In fata acestui sacrificiu pe care il face Mantuitorul pentru pacatele noastre, in fata acestei manifestari a dragostei divine pentru noi cei rai si pacatosi, ce atitudine avem noi crestinii, in fata extraordinarului fapt al Invierii Domnului? Atitudinea poporului – care primise binefacerile Mantuitorului si ascultase glasul lui dulce – o stim: o ingratitudine revoltatoare. Atitudinea ucenicilor lui – in sufletul carora el picurase pic cu pic, in timp de peste 3 ani, apa cea vie, care sa-i faca nemuritori – a devenit nehotarata si confuza: ei uitasera ca, dupa patima Lui trebuie sa vie si Invierea Lui.

Dar atitudinea noastra, care stim ca dupa patima a urmat si Invierea, ar trebui sa fie hotarata, precisa. Aceasta ar fi logica, daca la mijloc ar fi si credinta. Se pare insa, ca cele doua fapte mari – patima si Invierea – se reduc la o simpla stare emotionala care are loc in sufletul nostru numai printr-o obisnuinta traditionala. Efectul acestei emotii ocazionale este ceva superficial in sufletul nostru, ca incretiturile unei ape produse de usoara miscare a aerului. Tot ce este bun in sufletul nostru sta ascuns in fundul lui, imbrancit acolo de tot ce este mai rau si mai animalic in noi. Trebuie un vant puternic care sa rascoleasca apa, pentru ca de la fund sa se ridice elementele tamaduitoare. „Iar la vreme un inger se scobora in scaldatoare si tulbura apa, si cel care intra intai dupa tulburarea apei se facea sanatos” (Evanghelia lui Ion). Acest inger care trebuie sa se coboare in sufletul nostru si sa-l tulbure pentru a uita lumea cu toate relele ei, este credinta in Dumnezeu si in Invierea Domnului.

Credinta este un dar al lui Dumnezeu, dar este si o zestre a sufletului nostru pe care o devalorizam prin imputernicirea patimilor noastre. Cand avem aceasta credinta in Dumnezeu si in Invierea Domnului, sarbatoarea Invierii nu mai poate fi pentru noi o periodica revenire in cursul vietii noastre a unui fapt oarecare, ci o ocazie fericita de a se produce in noi o schimbare deosebita cu efecte puternice in intreaga noastra fiinta sufleteasca.

Sa evocam in mintea noastra chipul bland al divinului muritor de pe cruce si sa ne intrebam: Care ucenici suntem noi, aceia „care aveau ochii impiedicati sa-L cunoasca” sau aceia carora „li s-au deschis si L-au cunoscut”? (Evanghelia dupa Luca). Ce a adus Invierea Domnului pentru apostolul Pavel? Ce a adus Invierea Domnului pentru ceilalti ucenici? Jertfa lor unita cu credinta mantuirii prin Domnul.

Noi, oamenii, am intelectualizat religia, uitand ca ea este de esenta mai mult sentimentala, ca lisus din dragoste s-a rastignit pe cruce, iar dragostea este cel mai puternic sentiment care umanizeaza pe om, pe cand inteligenta il face egoist, individualist furnizand argumente si pentru o fapta rea. Or, lisus numai odata a inviat, il vom vedea iarasi la a doua Inviere. Pana atunci trebuie sa credem cele scrise in Evanghelie cu toata puterea noastra. El trebuie sa fie viu in sufletele noastre pentru ca crezand „viata sa avem” si cu cat vom crede mai mult „mai multa viata vom avea”, caci daca, nu credem in Evanghelie si in Invierea Domnului, „chiar daca s-ar pogori cineva din cer, nu vom crede”. (Evanghelia dupa Luca).