Un deficit de magneziu in organism poate duce la cancer! De aceea, consumati cat mai multe alimente bogate in magneziu!

Magneziul este una din substantele de care organismul are nevoie (intre 250 si 350 mg pe zi). Carenta lui atrage numeroase tulburari. Formele clinice cele mai bine cunoscute ale deficitului magnezian sunt reprezentate de sindroamele de hiperiritabilitate neuromusculara, spasmofilie, anumite tulburari „simpatetice”, ca si de accidente cardiovasculare si tromboze.

Gasim magneziu in grau, ovaz, orz, porumb, curmale, spanac, cartofi, sfecla rosie, polen si in numeroase alte vegetale si fructe. Prescriptiile magneziului sunt multiple: prevenirea imbatranirii tesuturilor, tremuraturi, astenii, tulburari digestive, afectiuni respiratorii, anumite alergii, afectiuni hepato-biliare (constipatie), anumite convulsii, afectiuni precipitante ca guta si artroza.

Organismul uman „fabrica” magneziu. Studii facute in 1959 in Sahara, asupra unor lucratori ocupati cu forajul puturilor petroliere, au demonstrat ca organismul elimina mai mult magneziu decat primeste. Lucratorii pomeniti mai sus au produs, in sase luni, in medie, fiecare, circa 53 g de magneziu-metal. Formarea magneziului, la animal, se face pornind de la sodiul din sange. In domeniul vegetal, plantele scot din sol, in medie, circa 20 kg de magneziu la hectar. Cu toate acestea, pamantul arabil, care contine cam 70 kg, de magneziu la hectar, nu-si epuizeaza rezervele, desi nu i se aduc ingrasaminte magneziene.

In „Politica preventiva a cancerului”, prof. Delbet pare sa fi demonstrat corect ca sporirea numarului de cancerosi este datorata, macar in parte, unei scaderi a ratiei magneziene a omenirii. Dealtfel, el vede aici doua ratiuni principale:
* cernerea excesiva a fainilor, majoritatea magneziului din grau ramanand in „subprodusele” destinate animalelor (faini inferioare, remacinari si tarate). Astfel, painea alba este, pentru Delbet „una dintre cele mai mari greseli ale timpurilor moderne”.
* rafinarea sarii, care are ca scop sa impiedice inmuierea ei in solnite pe vreme umeda. Or, sarurile magneziene sunt responsabile de aceasta dezagregare (sub actiunea umezelii). Ca sa obtinem un produs comod, placut vederii, lesne de intrebuintat, ii rapim tocmai aceste principii de valoare.

In Italia, Carlo Marchi, dupa ce a constatat ca anumite saruri extrase din mine sunt sarace in magneziu fata de altele, relativ bogate, cunoscand regiunile in care diversele soiuri de sare sunt consumate, a demonstrat ca frecventa cancerelor este invers proportionala continutului in magneziu a sarii de bucatarie.

In 1928, Robinet stabilise, pentru Franta, doua harti: una geologica, alta cancerologica. Acolo unde magneziul se gaseste din abundenta in sol, cancerul este rar si invers. Aceeasi experienta s-a facut pentru Anglia. In Egipt si in Coasta de Fildes, o alimentatie bogata in magneziu era contemporana cu raritatea cazurilor de cancer. R. Dupont a facut aceeasi constatare in Ciad, in 1939; s-a observat ca autohtonii din orase, „beneficiind” de hrana europenilor, au constatat ca numarul cazurilor de cancer sporeste. Se stie, dupa aparitia acestor lucrari, ca in proliferarea cazurilor de cancer carenta magnezica nu este singura responsabila. P. Delbet reaminteste faptul ca acest cancer se dezvolta la pacientii al caror mediu este mai alcalin decat in stare normala: alcalinitatea favorizeaza dezvoltarea cancerelor experimentale provocate de gudroane. Cancerosii au o urina mai alcalina decat persoanele sanatoase. Or, sarurile halogenate de magneziu acidifica urina la acesti bolnavi, fapt care trebuie sa dea in vileag o scadere a alcalozei sanguine.

De aceea, poate ar trebui sa acordam o importanta mai mare acestui magneziu pentru a avea o sanatate mai puternica.