Stiinta spirituala, inaintea aparitiei omului?

Social Media
  •  
  •  
  •  

In traditiile milenare ale Indiei s-a pastrat convingerea ca partile disparate ale amplei epopei nationale Mahabharata ar fi fost reunite in urma cu vreo 5.000 ani. Una dintre aceste parti este Upanisada principala Bhagavad-gita – repetat editata si in volum separat in numeroase tari din lume. Redactat sub forma unui dialog, intregul text are un profund continut initiatic. Invatatorul care ii expunea discipolului sau princiar variate cunoasteri superioare era un trimis divin: Avatarul cosmic Sri Krishna. Acesta s-ar fi intrupat pe Pamant in 3.112 i.Hr., pentru „a readuce”, in constiinta si in manifestarile oamenilor, „stiinta superioara” a spiritualitatii. Or, in spusele sale, Avatarul a afirmat un fapt tulbura tor: aceasta stiinta ar fi fost transmisa in sistemul solar inca inainte de aparitia si inmultirea pe Pamant a oamenilor!

Iata cum a fost consemnata (in cap.4, vers.1 si 2) aceasta afirmatie a trimisului spatial, cu mii de ani in urma, in cadrul sacrului text epic ce a ramas mereu ca un tezaur al intelepciunii hinduse:

„Eu am dat aceasta stiinta nepieritoare lui Vivasvan – Fiinta Superioara a Soarelui – si Vivasvan l-a invatat pe Manu – parintele Omenirii… Cunoasterea suprema a fost transmisa apoi de la maestru la discipol… insa, de-a lungul timpului, succesiunea discipolatului s-a intrerupt si aceasta stiinta, in starea ei curata, pare acum pierduta…”

Pentru a accentua originea cosmica a unor atari cunoasteri – declarate ca avand chiar caracter universal – care ar fi fost transmise „candva” de o fiinta galactica foarte evoluata, un erudit comentator indian al textului antic – venerabilul Swami Prabhupada – cita si doua versete dintr-un alt text component al impresionantei epopei Mahabharata.

Acestea precizau, in mod la fel de tulburator, timpul cand a fost initiat primul om pamantean:

„La inceputul celei de a doua ere (treta-yuga – acum cea 2.165.000 ani), Vivasvan l-a invatat pe Manu stiinta care ii permite omului sa regaseasca legatura care il uneste cu Dumnezeu. La randul sau, Manu, parintele Omenirii, a transmis-o fiului sau, Iksvaku, regele Pamantului…”

Repetarea in textele antice a unor astfel de cunoasteri, extrem de stranii, l-a determinat pe venerabilul comentator sa reia si o alta afirmatie antica:

“Acest verset relateaza istoria Bhagavad-gitei din cele mai vechi timpuri, cand invatatura sa a fost data regelui fiecarei planete din Univers.”

Asadar, pe Pamant, la originea cunoasterilor spirituale ancestrale a fost o „instruire solara” transmisa „primului om” – Manu – stramosul mitic al Omenirii, acel Adam al Orientului indian, devenit si primul initiat pamantean! Initierea lui a venit din partea unei Fiinte spatiale superioare si anume, aceea care coordoneaza intregul nostru sistem solar inca de la formarea lui! Dar si mai tulburator: acea Fiinta Superioara, la randul ei, a beneficiat de o extindere a propriei initieri din partea unui trimis spiritual divin – un Avatar cosmic…

Prin urmare, cunoasterile esoterice fundamentale oferite primului om pamantean au fost „prima stiinta” a Omenirii! Deci, inainte ca oamenii acestei planete sa fi folosit focul, sa fi stiut sa faca vase din lut ars si arme din silex cioplit, ei „au fost invatati”, prin primul lor „tata” local, ca Cerul si Pamantul si tot ce exista in acestea au fost create de „Unicul”, de Tatal Ceresc al tuturor, ca fiecare om are sufletul sau, precum si faptul ca exista lumi nevazute: lumea sufletelor, dar si lumile unor fiinte superioare cat si a altora care sunt inferioare.

6 comentarii la „Stiinta spirituala, inaintea aparitiei omului?”

  1. Aceasta epopee sau epopeea ramayana sau spiritulitatea inalta si foarte secreta tibetana are legatura cu Muntii ROMANIEI, mai ales cu masivul Godeanu, deoarece spiritulitatea tibetana este aceeasi spiritulitate care a ramas mostenita de la atlanti.
    Rama si Sita din epopeea ramayana au trait in romania, acolo mai sunt descrise se conflitele acestor atlanti cu reptilienii annunaki, sau cu diverse rase de extraterestrii invadatori.
    ADEVARUL este ca primele fiinte umane pe terra AU FOST IN ARDEAL, nu degeaba acolo este o zona atemporala unica pe terra creata acum 55000 de ani de catre atlanti si anume padurea BACIU.

  2. Paradigma cunoașterii trebuie schimbată!

    I. „Eu” unicul suport al „CUNOAȘTERII”

    Roger Sperry (Premiul Nobel pentru medicină – cercetări asupra creierului);

    Willis Harmon (Prof. Emerit la Univ. Standford):

    ”Noi am neglijat conștiința în cercetările noastre asupra lumii.”

    După cum se cunoaște știința fundamentală a luat un “time-ouț” inexplicabil, foarte periculos. În condițiile în care „creierele” și banii pentru experimente complexe (CERN – Geneva ) nu lipsesc. Cea mai probabilă explicație a fenomenului ar fi că drumul pe care a apucat-o în dezvoltarea sa nu este cel corect. Trebuie să ne întoarcem la origine. Dar originea este tocmai acolo unde n-am căutat deloc cu folos: ÎN NOI ÎNȘINE.

    Totul se învârte în jurul acestui “EU” , entitate primordială pentru orice exponent al speciei homo sapiens. Este el un fenomen spontan, natural ? Evident că nu ! El nu apare decât în cazul omului, în condiții cu totul speciale. Acestea sunt generate exclusiv de un mediu social adecvat. O dovadă în acest sens ar fi că fenomenul “eu” n-a mai apărut la nici o altă specie, în mediul ei natural. Asta în timp ce la oamenii care au evoluat , de la o vârstă fragedă , în afară unui mediu social corespunzător (de exemplu copii care au supraviețuit un timp mai îndelungat în junglă) acest fenomen, conștiință de sine, a dispărut.
    Fiind vorba de mediul în care apare “eu”-l să încercăm o definiție pentru noțiunea de “mediu social”.
    Evident că această definiție va trebui să exprime, în primul rând, faptul că între individ și mediul natural apare “ceva’, “o interfață”, care nu există în cazul celorlalte animale, încadrate unui ecosistem oarecare.
    Iar această “interfață” are o natură strict informațională.
    Definiție: “Mediul social” este un mediu în care posibilitățile pentru satisfacerea necesităților fiziologice sunt restricționate informațional (formal). Depășirea acestor restricții are loc pe baza respectării,în timpul desfășurării acțiunilor, a unui algoritm înregistrat pe un suport artificial (creat special în acest scop- text rostit, scris, gesiculat, pictat, modelat pe suport material etc.). Acest algoritm înregistrat va fi denumit mai jos “limbaj”.
    Fiecare acțiune realizată pe baza acestui algoritm are o mativatie parțială, “de etapa”, strict formală (informațională). Aceasta motivație parțială este, evident, ruptă de contextul natural al existenței (CARE OFERĂ INTODEAUNA ALTERNATIVE DIRECTE DE SATISFACEREA NECESITĂȚILOR FIZIOLOGICE, PE CARE ANIMALELE LE URMEAZĂ ÎN MEDIUL LOR NATURAL, DAR PE CARE OMUL, DIN MOTIVE PE CARE LE VOM ANALIZA MAI JOS, ALEGE SĂ NU LE FOLOSEASCĂ).
    Algoritmul, fiind nenatural, nu a putut fi impus pe baza unor “descoperiri” spontane făcute în ecosistemul respectiv.De ce? Pentru că obiectivele parțiale ale algoritmului, de atins pentru satisfacerea necesităților fiziologice, pur și simplu nu există în natură.
    Algoritmul a fost impus, exclusiv, pe baza mecanismelor “reflexului condiționat” (Pavlov).
    Se cunoaște că semnalele geneatoare ale “reflexului condiționat” nu se întâlnesc în mediul natural al organismului de studiat: sunt artificiale.
    Mai mult: natura lor repetitiva conduce la o probabilitate infimă de apariție spontană într-un ecosistem oarecare.
    INTRBARE: Semnalele responsabile de apariția reflexului condiționat, având o natura informațională (formală) evidentă, ce entitate inteligentă și exterioară mediului natural respectiv le-a putut genera în condițiile în care procesul implică, în mod necesar, ȘI IMPUNEREA UNEI STĂRI SPECIALE INDIVIDULUI, ÎN CARE ACESTA SĂ FIE FORȚAT SĂ LE RECEPTEZE (stomacul câinelui lui Pavlov secretă acid clorhidric -NEFIINDU-I FOAME- la aprinderea becului, doar pentru că animalul era forțat să stea acolo că să-l vadă)? Sau: cine a ”(im)pus” becul intre “hrană” și câine?
    Cu alte cuvinte: CINE ESTE “PAVLOV” ÎN CAZUL “OMULUI”?
    Revenind la “eu”, se pare că Universul evoluează pe principii ce, aparent, exclud existența sa, și că acesta a fost generat artificial.
    Să fie o coincidență că știința , exponentul de bază al cunoașterii obiective, a rămas fidelă acestei abordări principiale? De ce nici un model formal al unui fenomen oarecare, creat de-a lungu istoriei sale, nu conține mărimi sau parametri care să caracterizeze și “eu”-l împreună și simultan cu fenomenul respectiv? Este evident că un model formal este generat,în realitate, DE PERECHEA “eu”+fenomenul de studiat.
    Rezultă că prin excluderea “eu”-lui din orice model formal nu se rezolvă problema obiectivității modelului respectiv. De ce? Tocmai pentru că “eu”-ul este un fenomen special la scară universală (“încorsetat” de o gramadă de condiții și legături formale nemaiântâlnite în altă parte în natură). Și reprezintă singura cale de contact a omului cu Universul. Ce rezultă de aici? Că imaginea Universului care ajunge la om este formată exclusiv pe baza aspectelor care intră în interacțiune cu condițiile și legăturile acelea speciale care caracterizează “eu”-ul (care sunt impuse din “altă” parte). Analogie : o bucată de otel inoxidabil nu “vede” un jet de apă cu care ia , eventual, contact. Jetul respectiv nu poate modifică legăturile ce stau la baza structurii bucății de otel (pentru care jetul de apă nu există). O altă bucată de otel inoxidabil însă poate modifică aceste legături. Așa că ea este “vizibilă” pentru prima bucată. Din punctul asta de vedere diamantul este cel mai “orb” material. El nu “observă” decât, eventual, alte diamante.
    Deci: “eu”-l se întâmplă (“filtrând” imaginea Universului) și noi nu-l luăm în considerare. Forma lui este legată indisolubil de condițiile (și “legăturile”) impuse la nivel social unor fenomene concrete (organismul viu de exemplu).

    Cu alte cuvinte , „eu”, ca om de știință, mă apuc să fac analize și sinteze asupra fenomenelor întâlnite, într-o măsură mult mai mare decât ceilalți indivizi care, prin forța împrejurărilor, se ocupă de altceva. Pot să le spun că fac degeaba chestia asta , pentru că oricum Universul este “filtrat” de “eu”-l meu ? Nu !
    Și pentru că o importantă zonă a acestui “eu” este obținută prin educație (impunere) , adică relativ comună majorității indivizilor, ei sunt de acord cu “descoperirile” mele (în măsura în care reușesc să ascund că acest acord se datorează părților comune ale “eu”-lui nostru, omis, pentru obiectivitate, din orice model formal).

    Se poate spune, pe baza naturii și a modului în care este generat, că „Eu”-ul este acceptat ca atare dacă este comun unui număr semnificativ de indivizi. Este defapt suportul „comunicării” într-un mediu social și nu al „cunoașterii”.
    DE AICI REZULTĂ LIMITĂRILE DIN ȘTIINȚA FUNDAMENTALĂ!
    Considerând globalizarea, informatizarea pe scară largă , relațiile sociale și economice, cu totul speciale, în aceste condiții , constatăm că ele pun individul în situația de a nu mai putea evita, ca fiind lipsite de semnificație, fenomenele ce guvernează evoluția societății , în ansamblul său.

    Iar problemele acesteia necesită , din păcate, soluții imediate.

    Dacă lucrurile merg atât de prost, care este locul „eu”-lui în acest context ?

    Omul și-a pus, încă din zorii istoriei, întrebări despre lume și viată. Răspunsurile găsite sunt inițial de natură mistică. Adică materializează o determinare strictă „Univers-individ”. O analiză simplă și de bun simț arată că această abordare ar fi cel puțin naturală: Universul a existat înaintea omului („eu”-lui). Nu este vorba de Universul material ( a cărui lege fundamentală este “mișcarea”, “interacțiunea”, “transformarea”). Ceva material nu poate genera un fenomen care, rămânând neschimbat in pofida interacțiunilor (așa cum se întâmplă, între anumite limite, în cazul organismelor), aparent, nu există pe baza legilor cunoscute.

    Unde s-a ajuns totuși pe această cale? Dacă ne referim numai la sacrificiile umane pe altarele unor zei păgâni și la crimele Inchiziției și erorile grosolane (Giordano Bruno) ale bisericii din Evul Mediu , nu putem să nu punem la îndoială corectitudinea acestui mod de a privi lumea.

    Ce s-a schimbat în ultimul timp ?

    De ce acea relație evidentă de cauzalitate dintre Univers și „om” („eu”) nu mai poate fi acceptată ?

    Un eventual răspuns la aceste întrebări trebuie să țină seamă de un fapt incontestabil : cunoașterea se bazează astăzi, în cea mai mare măsură, pe demersul științific. Iar esența acestuia este materializată de instaurarea „supremației” omului asupra Universului însuși .

    Consecință directă a ambelor moduri de a vedea lumea este că individul, „subiectul”, se autoexclude din ’’imaginea’’ Universului. Am arătat că, din punct de vedere științific, se consideră că un obiect sau fenomen este cu atât mai bine cunoscut cu cât subiectul îl influențează mai puțin prin observare. Aceste obiecte sau fenomene „obiectiv” modelate aparțin astfel unui univers exclusiv exterior „subiectului”. Deci incomplet.

    Această stare de fapt s-ar explica prin faptul că ’’eu’’-l, rezultă și se manifestă în urma unor contacte cauzale cu mediul, ale unor organisme care există (între contacte) pe baza unei stări aparent perpetuu stabile care este evident necauzala (nu poate fi generată de ceea ce pentru “eu” pare a fi în continuă transformare -UNIVERSUL MATERIAL– care tinde să-l distrugă de fapt).
    Cunoașterea exclusiv mistică sau exclusiv științifică (având ambele ca obiect găsirea unui “principiu ultim”, cauzal, spiritual sau material) conduce astfel la imposibilitatea modelarii “interiorului subiectului”, adică a organismelor. Tentativele de realizare a unor astfel de modele, exclusiv pe baza unor modele acceptate pentru fenomene exterioare acestora s-au dovedit sterile.

    Scopul demersului meu a fost tocmai modelarea ramurii procesului de cunoaștere , interioare “subiectului”. Reușita acestei întreprinderi ar oferi posibilitatea reprezentării procesului complet de cunoaștere.

    Pentru aceasta ar trebui încercată modelarea specifică a “subiectului” însuși. Acest nou model al “eu”-lui ar trebui să înlocuiască modelele care până acum au făcut posibilă cunoașterea exclusiv mistică sau exclusiv științifică. Acesta ar trebui să facă din “subiect” o parte integrantă a imaginii Universului, de dată asta complete din punct de vedere formal, implicit corecte.

    Cele două laturi exterioare ale procesului de cunoaștere, cea mistică și cea științifică, sunt analizate de curente filosofice importante ca idealismul și materialismul ( cu toate nuanțările respective cunoscute)..

    Ireconcilierea de facto a concluziilor implicate de cele două abordări rezultă din faptul că “subiectul” ca existență (suportul unei discontinuități stabile, fixe, în procesul dinamic de cunoaștere) poate fi considerat , cu același gen de argumente , originea (idealism) și destinatarul (materialism) fenomenelor ce compun acest proces.

    Fiind vorba de o interrelare deschisă (în zona discontinuității) de procese dinamice, aceasta (interrelarea) nu poate exista decât pe baza cauzalității, într-un sens sau altul: “ideea” determina “materia” sau „materia” generează „ideea” .

    Depășirea acestui impas ar trebui încercată prin acceptarea faptului că o completare (închidere) a ciclului procesului de cunoaștere , ca proces dinamic, va exclude cauzalitatea („ideea” determină „materia” dar, în același timp, „materia” generează „ideea”). În consecință ambele entități își pierd consistența nemaipunandu-se problema unei „cauze” și al unui „efect” implicat în evoluția fenomenelor, ci a unei ordini date, atemporale, respectată la toate nivelele existenței

    Modul de generare și manifestare a “eu’lui

    II. Limbajul formal

    Limbajul formal este, grosso modo, modalitatea de comunicare menită să înlocuiască, pentru homo sapiens, mijloacele de comunicare folosite de restul organismelor animale, între indivizii aceleiași specii.
    Inițial, așa cum am arătat mai sus, el este “învățat” pe baza mecanismelor de generare a reflexelor condiționate.

    Ce deosebește, în principal, limbajul formal de restul mijloacelor de comunicare (cu suport fizic, chimic, fiziologic etc.) folosite de animale ?

    Fată de acestea, care-și comunică descrierea unor procese și fenomene reale (adică descrierea fenomenului, comunicarea, are loc în timp quasireal – deci pe baza unor relații quasinecauzale – în raport cu desfășurarea acestuia), omul transmite prin limbaj formal descrierea unor fenomene sau procese virtuale (declanșate și desfășurate concret la mare distanță, în timp și spațiu, de momentul descrierii). Care descriere poate fi „amintire” sau „previziune”.
    Elementele formale folosite în realizarea acestor modele (“amintiri”, “previzuni”) sunt acceptate că fiind “IDEI” (cu o natură strict informațională). Este materializat astfel faptul că “IDEILE” reprezintă “IMAGINI” ale obiectivelor parțiale de atins și depășit pentru satisfacerea necesităților fiziologice, obiective introduse artificial (nu există în natura) pe baza algoritmului impus (reflexe conditinate) din “altă parte”.
    Dacă între observarea unui fenomen (CAUZA) și descrierea sa prin limbaj formal (EFECTUL) există o anumită latență (pe baza folosirii algoritmului), durata măsurabilă în timp, atunci relația între CAUZĂ și EFECT are o natură (cum altfel?) CAUZALĂ! De aceea orice descriere a unui fenomen este acceptată ( de către “cățeii” cuminți ai lui Pavlov) ca fiind corectă numai dacă implică “CAUZALITATEA”!

    Cum si de ce s-a ajuns la această situație? Răspunsul se referă la “apariția” (este, de fapt vorba de o impunere)a interfeței formale (algoritmului) între stimul și reacția condiționată, în cazul omului, și care intoduce un decalaj temporal între fenomen și descrierea sa.
    În mediul natural omul n-ar supraviețui răspunzând astfel stimulilor. De aceea și-a creat un mediu artificial de viată.

    Se poate constata că modelele formale, transmise prin limbaj formal, virtuale fiind (apărute la mare distanță spatio-temporală de fenomenele și/sau procesele reale care le-au generat) pot fi, din punct de vedere probabilistic, corecte, dacă descriu fenomene și procese care-și conservă parametrii pentru intervale temporale suficient de lungi. Cu alte cuvinte, fenomene care au aproape aceeași „imagine” și în momentul observării și în momentul descrierii prin limbaj formal (descriere eventual verificabilă experimental). Mă refer la structuri și/sau procese dinamice cu parametri (relativ) constanți.

    În momentul în care se dorește descrierea omului că organism, apare situația unică în care suportul observării și al modelării formale a fenomenelor se concentrează asupra lui însuși. Cu alte cuvinte „vorbește” de „El” pentru „El” însuși. Rezultă că limbajul formal trebuie, în mod necesar, să își schimbe funcția afirmată la început ( aceea de suport al procesului de comunicare între indivizi). Fată de alte abordări (din medicină, biologie, fizică, biofizică, biocibernetică, teoria informației etc.), având același obiect (organismul) care fac o distincție clară între observator (cercetători) și fenomenul de observat (organism), mai jos se vor genera anumite convenții care vor înlătură această distincție. Separarea formală între cercetător și organism se află, foarte probabil, la originea nerealizărilor cunoscute (lipsa unui model complet si corect al organismelor).

    În consecință se va emite următorul Postulat :

    Un organism poate fi descris ca un model (a cărui formă momentan nu interesează) care este, la rândul său, creator de modele.

    Se considera ca model generat de un organism reacția sa, cu totul specifică, la acțiunea unui stimul exterior. Cu alte cuvinte se va accepta că forma reacției este strict legată de stimulului respectiv, constituindu-se astfel într-un model al acestuia.

    Cum arată la nivel formal un „model creator de modele” ? Iată o problemă deloc simplă. Un model oarecare este static. El rezultă din enunțarea unor proprietăți valabile pentru o perioada de timp data. Dar ceva descriptibil cu ajutorul unui model „static” nu poate crea la rândul său modele cu forme absolut întâmplătoare (funcție de natura, de asemenea întâmplătoare, a stimulilor exteriori). Dacă acest fenomen are totuși loc, este evident că o „structură” are ea însăși o formă bazată pe parametrii care se modifică aleator în timp, deci neîncadrabilă într-un model „static”.

    Modelarea statică a vieții este în acest caz o eroare. Singurul model acceptabil al vieții este acela care ar putea crea la rândul lui modele , în mod independent. S-ar putea afirma că ordinatoarele sunt „modele creatoare de modele” , ceea ce nu e adevărat! Calculatorul conține implementat în structura sa „hard” și „soft”, în stare virtuală, un număr de posibilități de modelare care este practic infinit, dar care sunt tot timpul acolo în aceeași formă. Observatorul alege o parte dintre aceste posibilități pentru crearea unui anumit model. În ultima instanță, tot ființa (omul) creează modelul transpus pe dispozitivele de ieșire, iar sistemul informațional rămâne tot “neinteligent”.

    Revenind la viată, se pare că ea poate fi descrisă cu ajutorul unui model (deci reprezintă o entitate cu proprietăți stabile în timp) dar, în același timp, e creatoare de modele (reprezintă o entitate cu proprietăți variabile în timp).

    Rezultă că viața reprezintă „un model dinamic”. Cu alte cuvinte, face parte, simultan, din două dimensiuni distincte ale unui Univers formal. Într-una constituie un model, iar în cealaltă poate fi, eventual, creatoare de modele.

    Acest model dinamic , entitate abstractă, ar putea fi numit „observator”. Utilitatea lui constă în a putea construi relația fundamentală „stimul întâmplător – observator-model” care trebuie, în mod necesar (dacă este corect descrisă) să fie biunivocă (VALABILĂ ÎN AMBELE SENSURI fiind vorba de o relație ÎNCHISĂ (ORDINE) NECAUZALA!).

    III. Concluzie

    Pentru Homo-sapiens procesul „cunoașterii” bazat pe „Eu” și „model formal” are, în mod exclusiv, natura unui mod de comunicare.

    Ori „ imaginea realitatatii” trebuie să fie rezultatul unui proces generat pe baza unui punct de vedere individual, unic, așa cum suntem fiecare dintre noi.
    NUMAI ATUNCI PROCESUL VA FI COMPLET (REZULTATELE LUI VOR PUTEA FI ACCEPTATE CA ȘI “CUNOAȘTERE”), ȘI, IMPLICIT VA EL VA PUTEA AVEA LOC ÎN AMBALE SENSURI (REALITATEA ÎNSUȘI VA PUTEA FI MODIFICATĂ).

    Cancerul

    “EU” este generat de un “mediu social”.
    T.G.V. leagă acest fenomen (cancerul) de fenomenul “EU”.
    “Mediul social’ este un mediu care impune resrictii formale acțiunilor de satisfacere a necesităților fiziologice fundamentale (hrană, apă, odiha, reproducre). Aceste restricții sunt depășite pe baza respectării unui algoritm nenatural în desfășurare acțiunilor. Algoritmul impune etape intermediare, artificiale. Caracteristica fundamentală a acestor etape intermediare este aceea că se desfășoară relativ la structuri funcționale care reprezintă “părți” ale organismului.
    Să luăm, de exemplu, reproducerea. În cazul omului se poate ajunge la copulație prin acțiuni distincte cu efecte distincte asupra fiecărui organ de simț:1) indivizii se îmbracă într-un anume fel, 2)își vorbesc diferit fată de alte situații, 3)se parfumează special 4)se ating după un anume tipic, și, eventual (mănâncă și beau intr-un mod deosebit. Fiecare din aceste acțiuni distincte generează activități distincte la nivelul unor structuri funcționale distincte ale organismului. Din fericire organismul funcționează ca un “tot”, ca un lanț cauzal închis: procesul 1 determină procesul 2, procesul 2 determină procesul 3 s.a.m.d., iar procesul ultim n determină procesul considerat inițial, 1. Acest mod de funcționare asigură stailitatea structurală și funcțională a organismului. Așa că o acțiune la nivelul procesului specific p pune de fapt la lucru întregul organism.
    Cu o singură condiție: acțiunea să nu se repete într-un mod în care organismul să fie pus în situația de a NU mai putea răspunde că un “tot”. Când se întâmplă acest fenomen? Reacția “că un întreg” are loc la nivelul unor procese chimice. Aceste procese implică un interval specific de desfășurare (latență tau). Dacă repetarea acțiunii care vizează structuri distincte, specifice, are loc la intervale prea scurte intensitatea și viteza răspunsului structurii vizate crește pe baza procesului de feedback pozitiv. Procesul va consuma, la nivelul anumitor structuri celulare, substanță utilă (specifică) pe care fluxul prin lanțul cauzal închis al organismului nu-l va mai putea susține ( acesta riscând să se rupă). Celulele respective vor fi forțate să “lucreze” (menținând integritatea lanțului), de semnale exclusiv electrice (care se pot deplasa cu o viteza mult mai mare in diferite puncte ale organismului) trimise de sistemul nervos vegetativ acolo unde fluxul de substantă utilă nu mai are timp să ajungă în cantitățile necesare. Altfel organismul ar intra în colaps. Acele celule vor funcționa fără aportul masic necesar din exterior ceea ce va conduce la “simplificarea” structurii lor ( la pirderea funcției conform fenotipului respectiv). Se vor transforma în celule embrionare, fără funcție (maligne), cu un metabolism acelerat. Semnalle electrice suport ale mecanismului sunt structurate ca un “soft” care să ofere independentă entității masice respective fată de acțiunile de control ale sistemului imun.
    Rezultă “cancer”!

    Concluzie

    “Eu”-l exacerbat (care, prin acțiunile sale nenaturale, repetate prea des, nu dă posibilitatea organismului să reacționeze “ca un întreg” la anumiți stimuli specifici) generează CANCERUL!
    Soluție imediată: denervarea tumorii

    Ing. Fiz. Gabriel Păscu

    Tel. 0733846532

  3. Paradigma cunoașterii trebuie schimbată!

    I. „Eu” unicul suport al „CUNOAȘTERII”

    Roger Sperry (Premiul Nobel pentru medicină – cercetări asupra creierului);

    Willis Harmon (Prof. Emerit la Univ. Standford):

    ”Noi am neglijat conștiința în cercetările noastre asupra lumii.”

    După cum se cunoaște știința fundamentală a luat un “time-ouț” inexplicabil, foarte periculos. În condițiile în care „creierele” și banii pentru experimente complexe (CERN – Geneva ) nu lipsesc. Cea mai probabilă explicație a fenomenului ar fi că drumul pe care a apucat-o în dezvoltarea sa nu este cel corect. Trebuie să ne întoarcem la origine. Dar originea este tocmai acolo unde n-am căutat deloc cu folos: ÎN NOI ÎNȘINE.

    Totul se învârte în jurul acestui “EU” , entitate primordială pentru orice exponent al speciei homo sapiens. Este el un fenomen spontan, natural ? Evident că nu ! El nu apare decât în cazul omului, în condiții cu totul speciale. Acestea sunt generate exclusiv de un mediu social adecvat. O dovadă în acest sens ar fi că fenomenul “eu” n-a mai apărut la nici o altă specie, în mediul ei natural. Asta în timp ce la oamenii care au evoluat , de la o vârstă fragedă , în afară unui mediu social corespunzător (de exemplu copii care au supraviețuit un timp mai îndelungat în junglă) acest fenomen, conștiință de sine, a dispărut.
    Fiind vorba de mediul în care apare “eu”-l să încercăm o definiție pentru noțiunea de “mediu social”.
    Evident că această definiție va trebui să exprime, în primul rând, faptul că între individ și mediul natural apare “ceva’, “o interfață”, care nu există în cazul celorlalte animale, încadrate unui ecosistem oarecare.
    Iar această “interfață” are o natură strict informațională.
    Definiție: “Mediul social” este un mediu în care posibilitățile pentru satisfacerea necesităților fiziologice sunt restricționate informațional (formal). Depășirea acestor restricții are loc pe baza respectării,în timpul desfășurării acțiunilor, a unui algoritm înregistrat pe un suport artificial (creat special în acest scop- text rostit, scris, gesiculat, pictat, modelat pe suport material etc.). Acest algoritm înregistrat va fi denumit mai jos “limbaj”.
    Fiecare acțiune realizată pe baza acestui algoritm are o mativatie parțială, “de etapa”, strict formală (informațională). Aceasta motivație parțială este, evident, ruptă de contextul natural al existenței (CARE OFERĂ INTODEAUNA ALTERNATIVE DIRECTE DE SATISFACEREA NECESITĂȚILOR FIZIOLOGICE, PE CARE ANIMALELE LE URMEAZĂ ÎN MEDIUL LOR NATURAL, DAR PE CARE OMUL, DIN MOTIVE PE CARE LE VOM ANALIZA MAI JOS, ALEGE SĂ NU LE FOLOSEASCĂ).
    Algoritmul, fiind nenatural, nu a putut fi impus pe baza unor “descoperiri” spontane făcute în ecosistemul respectiv.De ce? Pentru că obiectivele parțiale ale algoritmului, de atins pentru satisfacerea necesităților fiziologice, pur și simplu nu există în natură.
    Algoritmul a fost impus, exclusiv, pe baza mecanismelor “reflexului condiționat” (Pavlov).
    Se cunoaște că semnalele geneatoare ale “reflexului condiționat” nu se întâlnesc în mediul natural al organismului de studiat: sunt artificiale.
    Mai mult: natura lor repetitiva conduce la o probabilitate infimă de apariție spontană într-un ecosistem oarecare.
    INTRBARE: Semnalele responsabile de apariția reflexului condiționat, având o natura informațională (formală) evidentă, ce entitate inteligentă și exterioară mediului natural respectiv le-a putut genera în condițiile în care procesul implică, în mod necesar, ȘI IMPUNEREA UNEI STĂRI SPECIALE INDIVIDULUI, ÎN CARE ACESTA SĂ FIE FORȚAT SĂ LE RECEPTEZE (stomacul câinelui lui Pavlov secretă acid clorhidric -NEFIINDU-I FOAME- la aprinderea becului, doar pentru că animalul era forțat să stea acolo că să-l vadă)? Sau: cine a ”(im)pus” becul intre “hrană” și câine?
    Cu alte cuvinte: CINE ESTE “PAVLOV” ÎN CAZUL “OMULUI”?
    Revenind la “eu”, se pare că Universul evoluează pe principii ce, aparent, exclud existența sa, și că acesta a fost generat artificial.
    Să fie o coincidență că știința , exponentul de bază al cunoașterii obiective, a rămas fidelă acestei abordări principiale? De ce nici un model formal al unui fenomen oarecare, creat de-a lungu istoriei sale, nu conține mărimi sau parametri care să caracterizeze și “eu”-l împreună și simultan cu fenomenul respectiv? Este evident că un model formal este generat,în realitate, DE PERECHEA “eu”+fenomenul de studiat.
    Rezultă că prin excluderea “eu”-lui din orice model formal nu se rezolvă problema obiectivității modelului respectiv. De ce? Tocmai pentru că “eu”-ul este un fenomen special la scară universală (“încorsetat” de o gramadă de condiții și legături formale nemaiântâlnite în altă parte în natură). Și reprezintă singura cale de contact a omului cu Universul. Ce rezultă de aici? Că imaginea Universului care ajunge la om este formată exclusiv pe baza aspectelor care intră în interacțiune cu condițiile și legăturile acelea speciale care caracterizează “eu”-ul (care sunt impuse din “altă” parte). Analogie : o bucată de otel inoxidabil nu “vede” un jet de apă cu care ia , eventual, contact. Jetul respectiv nu poate modifică legăturile ce stau la baza structurii bucății de otel (pentru care jetul de apă nu există). O altă bucată de otel inoxidabil însă poate modifică aceste legături. Așa că ea este
    “vizibilă” pentru prima bucată. Din punctul asta de vedere diamantul este cel mai “orb” material. El nu “observă” decât, eventual, alte diamante.
    Deci: “eu”-l se întâmplă (“filtrând” imaginea Universului) și noi nu-l luăm în considerare. Forma lui este legată indisolubil de condițiile (și “legăturile”) impuse la nivel social unor fenomene concrete (organismul viu de exemplu).

    Cu alte cuvinte , „eu”, ca om de știință, mă apuc să fac analize și sinteze asupra fenomenelor întâlnite, într-o măsură mult mai mare decât ceilalți indivizi care, prin forța împrejurărilor, se ocupă de altceva. Pot să le spun că fac degeaba chestia asta , pentru că oricum Universul este “filtrat” de “eu”-l meu ? Nu !
    Și pentru că o importantă zonă a acestui “eu” este obținută prin educație (impunere) , adică relativ comună majorității indivizilor, ei sunt de acord cu “descoperirile” mele (în măsura în care reușesc să ascund că acest acord se datorează părților comune ale “eu”-lui nostru, omis, pentru obiectivitate, din orice model formal).

    Se poate spune, pe baza naturii și a modului în care este generat, că „Eu”-ul este acceptat ca atare dacă este comun unui număr semnificativ de indivizi. Este defapt suportul „comunicării” într-un mediu social și nu al „cunoașterii”.
    DE AICI REZULTĂ LIMITĂRILE DIN ȘTIINȚA FUNDAMENTALĂ!
    Considerând globalizarea, informatizarea pe scară largă , relațiile sociale și economice, cu totul speciale, în aceste condiții , constatăm că ele pun individul în situația de a nu mai putea evita, ca fiind lipsite de semnificație, fenomenele ce guvernează evoluția societății , în ansamblul său.

    Iar problemele acesteia necesită , din păcate, soluții imediate.

    Dacă lucrurile merg atât de prost, care este locul „eu”-lui în acest context ?

    Omul și-a pus, încă din zorii istoriei, întrebări despre lume și viată. Răspunsurile găsite sunt inițial de natură mistică. Adică materializează o determinare strictă „Univers-individ”. O analiză simplă și de bun simț arată că această abordare ar fi cel puțin naturală: Universul a existat înaintea omului („eu”-lui). Nu este vorba de Universul material ( a cărui lege fundamentală este “mișcarea”, “interacțiunea”, “transformarea”). Ceva material nu poate genera un fenomen care, rămânând neschimbat in pofida interacțiunilor (așa cum se întâmplă, între anumite limite, în cazul organismelor), aparent, nu există pe baza legilor cunoscute.

    Unde s-a ajuns totuși pe această cale? Dacă ne referim numai la sacrificiile umane pe altarele unor zei păgâni și la crimele Inchiziției și erorile grosolane (Giordano Bruno) ale bisericii din Evul Mediu , nu putem să nu punem la îndoială corectitudinea acestui mod de a privi lumea.

    Ce s-a schimbat în ultimul timp ?

    De ce acea relație evidentă de cauzalitate dintre Univers și „om” („eu”) nu mai poate fi acceptată ?

    Un eventual răspuns la aceste întrebări trebuie să țină seamă de un fapt incontestabil : cunoașterea se bazează astăzi, în cea mai mare măsură, pe demersul științific. Iar esența acestuia este materializată de instaurarea „supremației” omului asupra Universului însuși .

    Consecință directă a ambelor moduri de a vedea lumea este că individul, „subiectul”, se autoexclude din ’’imaginea’’ Universului. Am arătat că, din punct de vedere științific, se consideră că un obiect sau fenomen este cu atât mai bine cunoscut cu cât subiectul îl influențează mai puțin prin observare. Aceste obiecte sau fenomene „obiectiv” modelate aparțin astfel unui univers exclusiv exterior „subiectului”. Deci incomplet.

    Această stare de fapt s-ar explica prin faptul că ’’eu’’-l, rezultă și se manifestă în urma unor contacte cauzale cu mediul, ale unor organisme care există (între contacte) pe baza unei stări aparent perpetuu stabile care este evident necauzala (nu poate fi generată de ceea ce pentru “eu” pare a fi în continuă transformare -UNIVERSUL MATERIAL– care tinde să-l distrugă de fapt).
    Cunoașterea exclusiv mistică sau exclusiv științifică (având ambele ca obiect găsirea unui “principiu ultim”, cauzal, spiritual sau material) conduce astfel la imposibilitatea modelarii “interiorului subiectului”, adică a organismelor. Tentativele de realizare a unor astfel de modele, exclusiv pe baza unor modele acceptate pentru fenomene exterioare acestora s-au dovedit sterile.

    Scopul demersului meu a fost tocmai modelarea ramurii procesului de cunoaștere , interioare “subiectului”. Reușita acestei întreprinderi ar oferi posibilitatea reprezentării procesului complet de cunoaștere.

    Pentru aceasta ar trebui încercată modelarea specifică a “subiectului” însuși. Acest nou model al “eu”-lui ar trebui să înlocuiască modelele care până acum au făcut posibilă cunoașterea exclusiv mistică sau exclusiv științifică. Acesta ar trebui să facă din “subiect” o parte integrantă a imaginii Universului, de dată asta complete din punct de vedere formal, implicit corecte.

    Cele două laturi exterioare ale procesului de cunoaștere, cea mistică și cea științifică, sunt analizate de curente filosofice importante ca idealismul și materialismul ( cu toate nuanțările respective cunoscute)..

    Ireconcilierea de facto a concluziilor implicate de cele două abordări rezultă din faptul că “subiectul” ca existență (suportul unei discontinuități stabile, fixe, în procesul dinamic de cunoaștere) poate fi considerat , cu același gen de argumente , originea (idealism) și destinatarul (materialism) fenomenelor ce compun acest proces.

    Fiind vorba de o interrelare deschisă (în zona discontinuității) de procese dinamice, aceasta (interrelarea) nu poate exista decât pe baza cauzalității, într-un sens sau altul: “ideea” determina “materia” sau „materia” generează „ideea” .

    Depășirea acestui impas ar trebui încercată prin acceptarea faptului că o completare (închidere) a ciclului procesului de cunoaștere , ca proces dinamic, va exclude cauzalitatea („ideea” determină „materia” dar, în același timp, „materia” generează „ideea”). În consecință ambele entități își pierd consistența nemaipunandu-se problema unei „cauze” și al unui „efect” implicat în evoluția fenomenelor, ci a unei ordini date, atemporale, respectată la toate nivelele existenței

    Modul de generare și manifestare a “eu’lui

    II. Limbajul formal

    Limbajul formal este, grosso modo, modalitatea de comunicare menită să înlocuiască, pentru homo sapiens, mijloacele de comunicare folosite de restul organismelor animale, între indivizii aceleiași specii.
    Inițial, așa cum am arătat mai sus, el este “învățat” pe baza mecanismelor de generare a reflexelor condiționate.

    Ce deosebește, în principal, limbajul formal de restul mijloacelor de comunicare (cu suport fizic, chimic, fiziologic etc.) folosite de animale ?

    Fată de acestea, care-și comunică descrierea unor procese și fenomene reale (adică descrierea fenomenului, comunicarea, are loc în timp quasireal – deci pe baza unor relații quasinecauzale – în raport cu desfășurarea acestuia), omul transmite prin limbaj formal descrierea unor fenomene sau procese virtuale (declanșate și desfășurate concret la mare distanță, în timp și spațiu, de momentul descrierii). Care descriere poate fi „amintire” sau „previziune”.
    Elementele formale folosite în realizarea acestor modele (“amintiri”, “previzuni”) sunt acceptate că fiind “IDEI” (cu o natură strict informațională). Este materializat astfel faptul că “IDEILE” reprezintă “IMAGINI” ale obiectivelor parțiale de atins și depășit pentru satisfacerea necesităților fiziologice, obiective introduse artificial (nu există în natura) pe baza algoritmului impus (reflexe conditinate) din “altă parte”.
    Dacă între observarea unui fenomen (CAUZA) și descrierea sa prin limbaj formal (EFECTUL) există o anumită latență (pe baza folosirii algoritmului), durata măsurabilă în timp, atunci relația între CAUZĂ și EFECT are o natură (cum altfel?) CAUZALĂ! De aceea orice descriere a unui fenomen este acceptată ( de către “cățeii” cuminți ai lui Pavlov) ca fiind corectă numai dacă implică “CAUZALITATEA”!

    Cum si de ce s-a ajuns la această situație? Răspunsul se referă la “apariția” (este, de fapt vorba de o impunere)a interfeței formale (algoritmului) între stimul și reacția condiționată, în cazul omului, și care intoduce un decalaj temporal între fenomen și descrierea sa.
    În mediul natural omul n-ar supraviețui răspunzând astfel stimulilor. De aceea și-a creat un mediu artificial de viată.

    Se poate constata că modelele formale, transmise prin limbaj formal, virtuale fiind (apărute la mare distanță spatio-temporală de fenomenele și/sau procesele reale care le-au generat) pot fi, din punct de vedere probabilistic, corecte, dacă descriu fenomene și procese care-și conservă parametrii pentru intervale temporale suficient de lungi. Cu alte cuvinte, fenomene care au aproape aceeași „imagine” și în momentul observării și în momentul descrierii prin limbaj formal (descriere eventual verificabilă experimental). Mă refer la structuri și/sau procese dinamice cu parametri (relativ) constanți.

    În momentul în care se dorește descrierea omului că organism, apare situația unică în care suportul observării și al modelării formale a fenomenelor se concentrează asupra lui însuși. Cu alte cuvinte „vorbește” de „El” pentru „El” însuși. Rezultă că limbajul formal trebuie, în mod necesar, să își schimbe funcția afirmată la început ( aceea de suport al procesului de comunicare între indivizi). Fată de alte abordări (din medicină, biologie, fizică, biofizică, biocibernetică, teoria informației etc.), având același obiect (organismul) care fac o distincție clară între observator (cercetători) și fenomenul de observat (organism), mai jos se vor genera anumite convenții care vor înlătură această distincție. Separarea formală între cercetător și organism se află, foarte probabil, la originea nerealizărilor cunoscute (lipsa unui model complet si corect al organismelor).

    În consecință se va emite următorul Postulat :

    Un organism poate fi descris ca un model (a cărui formă momentan nu interesează) care este, la rândul său, creator de modele.

    Se considera ca model generat de un organism reacția sa, cu totul specifică, la acțiunea unui stimul exterior. Cu alte cuvinte se va accepta că forma reacției este strict legată de stimulului respectiv, constituindu-se astfel într-un model al acestuia.

    Cum arată la nivel formal un „model creator de modele” ? Iată o problemă deloc simplă. Un model oarecare este static. El rezultă din enunțarea unor proprietăți valabile pentru o perioada de timp data. Dar ceva descriptibil cu ajutorul unui model „static” nu poate crea la rândul său modele cu forme absolut întâmplătoare (funcție de natura, de asemenea întâmplătoare, a stimulilor exteriori). Dacă acest fenomen are totuși loc, este evident că o „structură” are ea însăși o formă bazată pe parametrii care se modifică aleator în timp, deci neîncadrabilă într-un model „static”.

    Modelarea statică a vieții este în acest caz o eroare. Singurul model acceptabil al vieții este acela care ar putea crea la rândul lui modele , în mod independent. S-ar putea afirma că ordinatoarele sunt „modele creatoare de modele” , ceea ce nu e adevărat! Calculatorul conține implementat în structura sa „hard” și „soft”, în stare virtuală, un număr de posibilități de modelare care este practic infinit, dar care sunt tot timpul acolo în aceeași formă. Observatorul alege o parte dintre aceste posibilități pentru crearea unui anumit model. În ultima instanță, tot ființa (omul) creează modelul transpus pe dispozitivele de ieșire, iar sistemul informațional rămâne tot “neinteligent”.

    Revenind la viată, se pare că ea poate fi descrisă cu ajutorul unui model (deci reprezintă o entitate cu proprietăți stabile în timp) dar, în același timp, e creatoare de modele (reprezintă o entitate cu proprietăți variabile în timp).

    Rezultă că viața reprezintă „un model dinamic”. Cu alte cuvinte, face parte, simultan, din două dimensiuni distincte ale unui Univers formal. Într-una constituie un model, iar în cealaltă poate fi, eventual, creatoare de modele.

    Acest model dinamic , entitate abstractă, ar putea fi numit „observator”. Utilitatea lui constă în a putea construi relația fundamentală „stimul întâmplător – observator-model” care trebuie, în mod necesar (dacă este corect descrisă) să fie biunivocă (VALABILĂ ÎN AMBELE SENSURI fiind vorba de o relație ÎNCHISĂ (ORDINE) NECAUZALA!).

    III. Concluzie

    Pentru Homo-sapiens procesul „cunoașterii” bazat pe „Eu” și „model formal” are, în mod exclusiv, natura unui mod de comunicare.

    Ori „ imaginea realitatatii” trebuie să fie rezultatul unui proces generat pe baza unui punct de vedere individual, unic, așa cum suntem fiecare dintre noi.
    NUMAI ATUNCI PROCESUL VA FI COMPLET (REZULTATELE LUI VOR PUTEA FI ACCEPTATE CA ȘI “CUNOAȘTERE”), ȘI, IMPLICIT VA EL VA PUTEA AVEA LOC ÎN AMBALE SENSURI (REALITATEA ÎNSUȘI VA PUTEA FI MODIFICATĂ).

    Cancerul

    “EU” este generat de un “mediu social”.
    T.G.V. (Teoria grvitațională a vieții) leagă acest fenomen (cancerul) de fenomenul “EU”.
    “Mediul social’ este un mediu care impune resricții formale acțiunilor de satisfacere a necesităților fiziologice fundamentale (hrană, apă, odiha, reproducre). Aceste restricții sunt depășite pe baza respectării unui algoritm nenatural în desfășurare acțiunilor. Algoritmul impune etape intermediare, artificiale. Caracteristica fundamentală a acestor etape intermediare este aceea că se desfășoară relativ la structuri funcționale care reprezintă “părți” ale organismului.
    Să luăm, de exemplu, reproducerea. În cazul omului se poate ajunge la copulație prin acțiuni distincte cu efecte distincte asupra fiecărui organ de simț:1) indivizii se îmbracă într-un anume fel, 2)își vorbesc diferit fată de alte situații, 3)se parfumează special 4)se ating după un anume tipic, și, eventual, mănâncă și beau într-un mod deosebit. Fiecare din aceste acțiuni distincte generează activități distincte la nivelul unor structuri funcționale distincte ale organismului. Organismul este forțat să se adapteze unui regim de functionare “pe părți” prin intermediul unor structurări generate la nivel sinaptic (la nivelul contactului dintre neuronii sistemului nervos central). Structurările sunt generate prin repetări ale unor relații “stimul artificial-> stimul real (al “obiectului” care satisface, in mod direct, necesitatea fiziologică respectivă). De exemplu repetarea relației “bec-> apariția hranei”, în cazul experiențelor lui Pavlov, conduce la modificarea parametrilor interfeței chimice a sinapselor care suporta legatura informațională între consecințele, la nivel fiziologic, ale receptarii acestor stimuli. Prin intermediul sistemului endocrin (hormoni) structurarea respectiva generează mecanismele interne distincte (parțiale) care “pregătesc”, deasemenea parțial, organismul pentru procesul de satisfacere a necesității fiziologice (secreția de acid clorhidric in stomac).
    Dar organismul funcționează ca un “tot”, ca un lanț cauzal închis: procesul 1 determină procesul 2, procesul 2 determină procesul 3 s.a.m.d., iar procesul ultim n determină procesul considerat inițial, 1. Acest mod de funcționare asigură stabilitatea structurală și funcțională a organismului. Așa că o acțiune la nivelul procesului specific p pune de fapt la lucru întregul organism.
    Asa s-ar explica fenomenul aberant care face ca o persoana să se excite, din punct de vedere sexual, doar la privirea unei poze reprezentând o persoană de sex opus(sau nu…)dezbracată , chiar dacă poza nu insemnă, nici pe departe, “persoană” reală, chiar dacă faptul că este dezbracată nu inseamnă că este pregatită pentru copulație..
    Organismul funcționază ca un “tot” cu o singură condiție: acțiunea (relația “stimul artificial”-> “stimul real” – al “obiectului” care satisface, în mod direct, necesitatea fiziologică respectivă) să nu se repete într-un mod în care organismul să fie pus în situația de a NU mai putea răspunde ca un “tot”. Când se întâmplă acest fenomen? Reacția “ca un întreg” are loc la nivelul unor procese chimice. Aceste procese implică un interval specific de desfășurare (latență tau). Dacă repetarea acțiunii care vizează structuri distincte, specifice, are loc prea des, la intervale prea scurte (exact ce se întâmplă în cazul proceselor “Pavlov”) intensitatea și viteza răspunsului structurii vizate crește pe baza procesului de feedback pozitiv. Procesul va consuma, la nivelul anumitor structuri celulare, substanță utilă (specifică) pe care fluxul prin lanțul cauzal închis al organismului nu-l va mai putea susține (acesta riscând să se rupă). Celulele respective vor fi forțate să “lucreze” (menținând integritatea lanțului), la comanda unor semnale exclusiv electrice (care se pot deplasa cu o viteza mult mai mare spre zona de interes). Asa cum am aratat, semnalele sunt trimise de sistemul nervos vegetativ exact acolo unde fluxul de substantă utilă, provenind de la o structură functională anterioară calitativ, nu mai are timp să ajungă în cantitățile necesare.
    Fără acest mecanism organismul nu s-ar putea adapta unor fluxuri de stimuli repetați, a caror acțiune ar conduce la colaps. Acele celule care vor funcționa doar la comanda electrică, fără aportul masic necesar din exterior, riscă, deasemenea, “simplificarea” structurii lor (la pirderea funcției conform fenotipului respectiv). Se vor transforma în celule embrionare, fără funcție (maligne), cu un metabolism acelerat. Semnalale electrice suport ale mecanismului sunt structurate ca un “soft” care să ofere independentă entității masice respective fată de acțiunile de control ale sistemului imun.
    Rezultă “cancer”!

    Concluzie

    “Eu”-l este impus prin macanisme exterioare mediului “natural” (cel cu care un “organism” se afla “la echilibru” informațional, pe Pamânt).
    Prin acțiunile sale nenaturale, repetate prea des,”eu”-l nu dă posibilitatea organismului să mai reacționeze “ca un întreg”, la anumiți stimuli specifici.
    Stimulii specifici, fiind nenaturali sunt “invățați”.
    Adică receptati forțat și repetat:
    1) prin educație “absolută”, care uită să menționeze că orice informație “invățată” este reletivă la ceva legat, in ultimă instanță, de ceva deasemenea nenatural, de un un alt “eu”, de o persoană, chiar spirituală, NU DE ADEVAR!
    2) prin publicitate excesivă
    3) manipulari politice
    4) manipulari energoinformaționale etc.
    Soluție imediată: denervarea tumorii – ruperea oricărui contact cu nervii sistemului nervos autonom (vegetativ).

    Ing. Fiz. Gabriel Pascu

    Tel. *************

    (editat de admin: Pentru orice reclama, va rugam sa ne adresati un email pe almeea2008@yahoo.com)

Lasă un comentariu