In istoria otomana, exista personaje care nu pot fi etichetate cu usurinta drept sfinti sau considerati a fi nebuni. Otman Baba este unul dintre acestia. A trait in secolul al XV-lea, in timpul domniei lui Mehmed al II-lea. Reputatia sa s-a raspandit mult dincolo de Istanbul, ajungand in Tracia si Balcani. Totusi, oamenii ii rosteau numele in soapta. Pentru ca multi credeau ca Otman Baba nu era singur.
Sursele otomane il descriu adesea drept „meczup” – un cuvant tradus in sens larg prin „nebun”, dar care are o implicatie mult mai intunecata: cineva necontrolat si posibil in contact cu ceva dincolo de lumea vizibila. Cei care l-au intalnit au relatat lucruri ciudate despre el:
– exprima gandurile oamenilor inainte ca acestia sa vorbeasca;
– se oprea brusc si argumenta cu spatiul gol, ca si cum cineva nevazut statea in fata lui;
– rostea afirmatii fragmentare, tulburatoare, despre evenimente care inca nu avusesera loc.
Despre el, textele otomane nu mentioneaza niciodata in mod direct ca ar fi vorbit cu djinnii (creaturi supranaturale, de obicei rauvoitoare, din mitologia araba). In schimb, folosesc expresii atente referindu-se la Otman Baba: „cel care cunoaste nevazutul”, „cel care vede dincolo de val”, „un om ale carui cuvinte nu sunt in intregime ale lui”.
Aceasta tacere a fost voita. Asocierea cu entitati nevazute era suspecta din punct de vedere religios, periculoasa din punct de vedere politic si destabilizatoare din punct de vedere social. Printre oameni, insa, nu domnea linistea.
Cand Otman Baba a murit, nelinistea nu s-a estompat. Unii au sustinut ca langa mormantul sau au simtit o anxietate brusca, gandurile lor s-au ingreunat si nu au putut ramane acolo mult timp.







