Catharismul a fost o miscare religioasa dualista, cu elemente crestine si gnostice, care a aparut in Languedoc in secolul al XI-lea si a inflorit in secolul al XII-lea. A fost condamnata de Biserca Romano-Catolica a acelor vremuri fie ca secta crestina eretica fie, uneori, ca religie necrestina. Doctrina fundamentala care putea face catharismul sa fie privit ca erezie era intelegerea doctrinei „invierii” ca „renastere”, in contrast cu doctrina crestina a ridicarii efective, fizice, din mormant.
Aceasta miscare religioasa a fost raspandita in mare parte din Europa Occidentala, insa punctul focal a fost in Languedoc si zona invecinata – Occitania – care constituie in prezent sudul Frantei.
Cel mai probabil, denumirea de “cathar” vine din grecescul „catarsii” („purii”). Una dintre primele utilizari documentate ale acestui termen este a lui Eckbert von Schönau, care scria in 1181 (in latina) despre ereticii din Colonia (Köln): Hos nostra germania catharos appellat („In Germania, acestor oameni le spunem cathari„).
Originea catharismului
Credintele catharilor isi au originea in Europa de Est, raspandirea realizandu-se prin intermediul rutelor comerciale. Albigenzii mai erau denumiti si “bulgari” (Bougres), acestia pastrand o asociere cu bogumilii din Tracia. Doctrinele prezinta numeroase similitudini cu cele ale bogumililor si paulicienilor timpurii. Mare parte din ceea ce stim in prezent despre cathari vine de la oponentii acestora, deoarece scrierile catharilor au fost distruse din cauza pericolului doctrinar pe care il reprezentau din perspectiva teologiei crestine. Exista cateva texte ale catharilor care au fost pastrate de adversarii lor (Rituel Cathare de Lyon, Nouveau Testament en Provencal) care ne arata doar o frantura din ceea ce erau catharii, lasand multe intrebari fara raspuns. Un document mai mare care s-a pastrat, “Cartea celor doua principii”, dezvolta principiile teologiei dualiste din perspectiva unora dintre catharii albigenzi.
Catharii, in general, formau o grupare anti-sacerdotala opusa Bisericii Catolice si protestau in permanenta impotriva coruptiei si indolentei din randul clerului romano-catolic. Initiatii catharilor, numiti perfecti de catre Biserica Catolica si cunoscuti intre ei insisi, precum si printre discipoli si conlocuitori ca „bons hommes” si „bonnes femmes” sau „bons chrétiens” (in traducere directa „oameni buni” sau „buni crestini”), nu erau multi; marea masa a credinciosilor (credentes) nu erau initiati in doctrinele mai tainice si nu erau obligati sa adopte viata ascetica practicata de cei initiati. Inainte de a muri, erau botezati intru Sfantul Duh – ceremonie prin care credinciosii erau transformati in “perfecti” sau “initiati”. Aceasta ceremonie sau convenenza, este cunoscuta sub numele de consolamentum si a fost declarata ererzie de catre Biserica Catolica.
Conditia umana la cathari
Catharii sustineau ca in oameni exista o scanteie de lumina divina. Aceasta lumina, sau spirit, s-a trezit captiva intr-un plan corupt – identificat cu lumea materiala. Conform credintei catharilor, lumea a fost creata de o divinitate mai marunta, asemanatoare figurii Demiurgului din miturile gnostice clasice. Aceasta forta creatoare nu era „Dumnezeul adevarat”, desi pretindea ca este „singurul si unicul Dumnezeu”. Catharii identificau aceasta divinitate mai marunta, Demiurgul, cu Satan. In esenta, catharii credeau ca Dumnezeul romano-catolicilor era un impostor, iar Biserica sa era o oroare corupta insuflata de slabiciunile planului material. Astfel, spiritul — esenta vitala a umanitatii — era prizonier intr-un plan fizic viciat, creat de un uzurpator si condus de creaturile corupte ale acestuia.
Scopul catharilor era eliberarea din dimensiunea limitata si corupta identificata cu existenta materiala. Calea catre eliberare necesita intai o “trezire”, o constientizare a coruptiei intrinsece a „realitatii consensuale” medievale, cu tot cu structurile sale ecleziastic, dogmatice si sociale. Odata constientizata crunta realitate existentiala a fiintei umane („temnita” materiala), calea catre eliberarea spirituala devenea evidenta: trebuiau rupte lanturile inrobitoare ale materiei. Acesta era un proces gradual, dus la indeplinire in diferita masura de fiecare individ in parte.
Catharii, se pare, recunosteau potentialul reincarnarii. Cei care nu puteau obtine eliberarea in aceasta viata urmau sa se reintoarca mai tarziu ca sa-si continue eforturile. Asadar, trebuie sa se inteleaga ca reincarnarea nu era ceva necesar sau dezirabil, ci doar un rezultat al faptului ca nu toti oamenii se pot elibera intr-o singura viata din lanturile materiei care ii tine captivi.
Evanghelia si Iisus la cathari
Majoritatea catharilor credeau ca Iisus a fost o manifestare spirituala ne-limitata de materie – mai degraba un soi de spirit divina decat un om in carne si oase. Ei considerau Evanghelia dupa Ioan ca fiind textul cel mai sacru si respingeau Vechiul Testament – intr-adevar, majoritatea sustineau ca Dumnezeul Vechiului Testament era de fapt, conform tuturor dovezilor din text, Diavolul si ca exista un Dumnezeu superior – Dumnezeul adevarat – iar Iisus era mesagerul acestuia. Divinitatea din Vechiul Testament nu are nimic de a face cu Dumnezeul Iubirii din credinta catharilor. Aceasta a creat lumea ca o inchisoare si le impune “prizonierilor” sai sa i se supuna si sa il adore. Acest fals Dumnezeu era in realitate — dupa cum sustineau catharii — un uzurpator orb care ii tortura si ii ucidea sub cele mai nedrepte pretexte pe cei pe care ii numea, atat de posesiv, „copiii sai” (aceasta exegeza a Vechiului Testament nu este proprie doar catharilor, ci seamana cu conceptii ale miscarilor gnostice timpurii si prevesteste observatiile critice de mai tarziu).
Dogma Trinitatii si taina impartasaniei au fost de asemenea respinse ca “inventii”. Credinta in metempsihoza, sau transmigratia sufletelor, a dus in mod logic la respingerea conceptului de purgatoriu, care oricum era o idee inca destul de noua la inceputul secolului al XIII-lea. Pentru cathari, aceasta lume era singurul iad – dincolo de moarte nu exista nimic mai rau de care sa le fie teama, decat o alta vizita in aceasta lume.
Aceasta interpretare a teologiei cathare ne vine de la Biserica Catolica, insa pentru a-i putea intelege pe cathari este esential sa cunoastem disputa fundamentala dintre aceste doua miscari in ceea ce priveste intelesul ‘invierii’. Catharii sunt numiti „budisti occidentali” datorita faptului ca adoptasera o doctrina de reincarnare si non-violenta. Aceasta disputa fundamentala a fost cea care a dus la exterminarea catharilor.
Relatii sociale la cathari
Bazele teologice ale credintei catharilor au dat nastere la dispozitii practice care puteau destabiliza ordinea societatii medievale. De exemplu, catharii respingeau juramintul ca fiind o practica incorecta; juramantul punea omul sub dominatia acestei lumi. Aceasta respingere a juramintelor era vazuta ca periculoasa intr-o societate in care analfabetismul era foarte raspandit si aproape toate tranzactiile comerciale si declararea supunerii se faceau prin juraminte.
Contactele sexuale si reproducerea propagau inrobirea spiritului de catre carne, abstinenta sexuala fiind considerata dezirabila chiar si in cadrul cuplurilor casatorite. Este posibil ca crediniciosii cathari sa fi preferat relatiile neoficiale (“concubinajul”) in locul contractului social de casatorie.
Catharii erau profund dezgustati de uciderea unei fiinte vii, precum si de copularea nesabuita care ducea la inrobirea in material. Ca urmare, li se impunea sa se abtina de la consumarea oricaror produse animale, cu exceptia pestelui. De asemenea, si razboiul si pedeapsa cu moartea erau absolut condamnate, ceea ce reprezenta o anomalie in epoca medievala.
La inceputul sec. al XIII-lea, toti catharii au fost reprimati, fiind considerati eretici de catre Biserica Romano-Catolica.