Chiar daca timpul este stapanul nostru, de care asculta toate, chiar pietrele si stelele, il putem supune uneori, cand ne ingaduie, la ceea ce numim indeobste jocurile mintii. Iata o poveste indiana, luata din „Mahabharata”.
Doi barbati mergeau pe camp. Unul dintre ei, si anume cel mai varstnic, i-a zis celuilalt:
– Sunt ostenit. Du-te si adu-mi niste apa din fantana de colo, de la capatul ogorului. Am sa te astept langa copacii aceia, la umbra.
Tanarul s-a indreptat intr-acolo. Cand a ajuns langa fantana, a intalnit o fata care scotea apa. Placand-o foarte, a intrat cu ea in vorba si a intrebat-o cum o cheama. Fata i-a raspuns si i-a zambit. Pe urma, tanarul s-a oferit sa-i duca ulciorul cu apa pana in sat. Fata a primit. Ajuns in casa fetei, a fost poftit la masa. I-a cunoscut toate rudele si pana la urma a cerut mana celei pe care o insotise pana acolo. I-a fost data.
Dupa ce s-a facut nunta, s-a apucat de lucru la camp. A avut copii si i-a crescut. Unul dintre ei s-a imbolnavit si a murit. Parintii nevestei lui au murit si ei, unul dupa altul, iar el a ajuns capul familiei. Fiul sau cel mai mare s-a insurat si a plecat din sat, unde se intorcea o data pe an. Apoi nevasta lui, acum carunta, s-a imbolnavit de friguri si s-a stins.
A plans-o indelung, pentru ca o iubise din toata inima. Dupa cateva zile, raul iesit din matca a acoperit ogoarele. Taranul a fost luat de apele maloase, impreuna cu ceilalti. Deodata, fara sa-si dea seama, si-a adus aminte de vechiul lui prieten, barbatul mai in varsta care-l trimisese dupa apa. S-a trezit intr-o clipa mergand pe un ogor uscat, ducand in mana un ulcior cu apa. S-a intors la barbatul mai in varsta, care atipise la umbra unui copac. In vazduh plutea ceva care parea sa-i sopteasca taranului ca se afla in pragul tainei marelui Vishnu, zeul care vegheaza la randuiala lumilor.
Barbatul mai in varsta s-a trezit si i-a spus, ridicandu-se:
– Soarele este de-acum la asfintit. Ai stat cam mult. Tocmai ma pregateam sa vin dupa tine.