Tehnica uluitoare a „stop”-ului, un exercitiu sacru

Exercitiul “stopului” este privit ca sacru in scolile ezoterice. Nimeni in afara de maestru sau cel desemnat de el nu are dreptul sa dea ordinul “stop”. “Stopul” nu poate servi drept joc sau exercitiu intre elevi. Elevii scolilor spirituale nu realizeaza niciodata pozitia in care se gaseste un om. Uneori, daca trebuie mentinuta o tensiune dificila, ea poate cauza ruperea unui vas si chiar, in anumite cazuri, poate sa duca la moartea imediata. Prin urmare, doar o fiinta care este in masura sa stie ce face poate sa-si permita sa comande un “stop”.

In acelasi timp, “stopul” necesita o supunere neconditionata, fara cea mai mica ezitare sau cea mai mica neincredere. Aceasta de fapt constituie invariabil o metoda de a studia disciplina scolii ezoterice. Aceasta este ceva complet diferit de disciplina militara, de exemplu. In aceasta din urma, totul este mecanic, si cu cat este mai mecanic, cu atat merge mai bine. In disciplina scolii, din contra, totul trebuie sa fie constient, pentru ca scopul consta in a trezi constiinta. Si pentru multi oameni, disciplina scolii este mult mai greu de urmat decat disciplina militara. In aceasta din urma, totul este intodeauna la fel, in cealalta, totul este intodeauna diferit.

Dar apar cazuri foarte dificile. Unul din aceste cazuri este povestit de Gurdjieff, un mare ezoterist al secolului al XX-lea:

„Era in Asia centrala. Ne instalasem cortul pe marginea unui canal de irigatie. Trei dintre noi tocmai carau bagajele de pe un mal pe celalalt, unde se gasea cortul nostru. In canal, apa ne ajungea pana la brau. Tocmai ne catarasem pe mal. Unul dintre tovarasii mei si cu mine, cu incarcatura noastra si ne pregateam sa ne intoarcem. Al treilea scapase ceva in apa – am aflat mai tarziu ca era vorba de un topor – si tatona fundul cu un bat lung. In acest moment am auzit venind din cort o voce care comanda: “Stop!”. Amandoi am ramas inghetati pe mal, asa cum eram. Tovarasul nostru se gasea deci in campul nostru vizual. Era aplecat inspre apa, si atunci cand a auzit “stop!-ul”, a ramas in aceasta pozitie. Au trecut unul sau doua minute, si deodata am vazut ca apa canalului urca: fara indoiala, cineva deschisese o vana undeva la 2 km in amonte.

Apa se ridica foarte rapid si i-a atins curand barbia. Nu stiam daca G. stia ca apa urca. Nu puteam sa-l chemam, nici cel putin sa intoarcem capul pentru a vedea unde se gasea. Puteam doar sa-l aud pe prietenul meu gafaind langa mine. Apa se ridica foarte repede si curand capul omului a disparut complet. Doar o mana se mai vedea la suprafata, cea care se sprijinea pe baston; doar ea se vedea. Timpul care s-a scurs mi s-a parut interminabil. In sfarsit, am auzit: “Destul!”. Am sarit si l-am tras pe prietenul nostru afara din apa. Era aproape asfixiat.

Nu a durat mult ca sa ne convingem la randul nostru ca exercitiul “stop”-ului nu era o gluma. In primul rand, el cerea din partea noastra sa fim continuu in alerta, sa fim continuu gata sa intrerupem ceea ce faceam sau spuneam; in plus, el cerea cateodata o rabdare si o tenacitate de o calitate foarte speciala.

“Stop”-ul ne surprindea in orice moment al zilei. Intr-o dupa amiaza la ora ceaiului, P., care era asezat in fata mea, tocmai isi turnase un pahar de ceai fierbinte si sufla deasupra lui inainte de a-l indrepta spre buze. In acest moment, din camera vecina a venit un “stop”. Fata lui P. si mana sa tinand paharul se gaseau in raza mea vizuala. L-am vazut inrosindu-se si am remarcat micul muschi de pe pleoapa sa tremurand. Dar isi tinea paharul, cramponandu-se de el. Mi-a explicat dupa aceea ca degetele l-au durut doar in primele minute; dupa aceea, cel mai dificil a fost sa-si mentina bratul care se indoise incomod, fiind oprit la jumatatea miscarii. Dar avea basici mari pe degete si a suferit din cauza aceasta mult timp”.