„Am sa-i fac sa ma asculte sau am sa-i alung din tara!” Aceasta a fost amenintarea rostita de regele Iacob I al Angliei impotriva gruparii care tocmai ii ceruse sa „purifice” biserica nationala a Angliei de ramasitele de ceremonii si practici catolice fara suport in textul Bibliei.
Din cauza cererii lor, cei care i se adresasera regelui Iacob I aveau sa ramina cunoscuti in istorie drept „puritani”, oameni ce doreau bisericii o totala intoarcere la invatatura si practica Noului Testament, fara nicio toleranta pentru „traditii” si „invataturi” care sufocasera sau paganizasera Biserica de-a lungul istoriei.
Puritanii n-au fost un grup de „revolutionari” violenti si galagiosi, ci niste buni cetateni ai Angliei, fermieri, negustori, meseriasi si invatati de frunte, unii chiar profesori la Universitatea din Cambridge. Patrunsi de convingeri crestine foarte adinci, acesti oameni s-au pronuntat impotriva valului de „crestinism formal” amestecat cu „viciile si placerile lumii” care inecase orice urma de adevarata spiritualitate.
„Maritata” cu Statul, pe principiul fantezist al celor „doua sabii”, biserica Angliei fusese fortata sa legifereze toate abuzurile regilor ei corupti si era neputincioasa acum sa stavileasca valul de decadere generala. Imoralitatea, betiile, intrigile si coruptia politica, toate erau tolerate la umbra unei biserici care pretindea ca are mandat divin sa ierte, sa absolve de vina si sa indreptateasca la tronul judecatii divine chiar si pe cel mai decazut cetatean al Angliei. La umbra bisericii, oamenii practicau viciile pagine, leganindu-se in iluzia falsa ca apartin crestinatatii. Pentru ca Statul era considerat garantul aplicarii vointei divine in societate, puritanii ii cereau lui Iacov I sa intervina.
In ochii opiniei publice, puritanii au devenit repede inamicii numarul unu. Li s-a imputat foarte repede ca erau niste crestini „ursuzi” si ascetici, care ar fi vrut ca toata lumea sa se calugareasca, iar Anglia sa se transforme intr-o uriasa manastire. In realitate, aceasta stigma istorica a fost o invinuire nedreapta. Puritanii nu au fost „dusmanii placerilor”, ci ai pacatului, iar adevarul este ca o foarte mare parte a „crestinismului” englez iubea pacatul si facea chiar bani foarte buni de pe urma lui.
Puritanii nu au fost impotriva placerii ca atare. Dimpotriva, viata lor de familie si de societate era plina de un vibrant simt al bucuriei in lucrurile simple si sanatoase. Iubeau muzica si artele, practicau vinatoarea, jocurile simple si intretineau „sezatori” la care discutiile atingeau un nivel academic foarte ridicat. Scrierile lor au ramas in literatura vremii, iar poeziile unuia dintre cei mai de seama puritani, John Milton, fac si astazi parte din bijuteriile mostenirii de literatura de limba engleza („Paradisul pierdut” este probabil cea mai cunoscuta dintre ele).
Puritanii au fost aripa cea mai avansata a protestantilor din Anglia pe vremea Reformei din Europa.
Dupa domnia lui Iacob (James) I, regina Maria, care impartasea convingeri catolice, i-a persecutat feroce pe toti adeptii Reformei. Multi dintre ei s-au refugiat in Olanda (1608), iar altii au ajuns la Frankfurt pe Main, in Germania. Aici au inceput niste frictiuni intre protestantii reformei si puritanii separatisti. Exilatii englezi s-au impartit in adepti ai lui John Knox si sustinatori ai doctorului Richard Cox. Motivul discordiei l-a facut imbracamintea preoteasca. In aceasta privinta, puritanii inclinau sa-i dea dreptate lui Knox, discipol al ideilor lui Calvin si partizan al ideilor „fratilor elvetieni”, care proclamau abandonarea oricaror obiceiuri si traditii catolice fara un suport clar si categoric in textul Bibliei (obiceiul uniformelor preotesti a fost introdus in Biserica in preajma anului 500 d.Ch.)
In fata schimbarilor de doctrina si practica, pretentia Bisericii Catolice de a se autoproclama „pastratoarea adevarului apostolic” si „Roma neschimbatoare” ni se pare cel putin patata de ipocrizie. Intre „traditia apostolica” si „traditia bisericeasca” exista o diferenta la fel de mare ca aceea de la adevar la erezie.
Aderind la parerile lui John Knox, puritanii pledau pentru revenirea la un servici de inchinaciune foarte simplu, ca pe vremea apostolilor. In acest spirit, ei au renuntat la „rugaciunile scrise” (cartea de rugaciuni), la icoane si statui, si chiar la folosirea instrumentelor muzicale in serviciul de inchinaciune. Din cauza deosebirilor de vederi, unii dintre separatisti s-au despartit de ceilalti protestanti englezi, au adoptat o marturisire de credinta foarte asemanatoare cu acele ale anabaptistilor si menonitilor din Europa continentala si au primit in batjocora numele de „baptisti.” Persecutati si in tarile reformate, acesti oameni s-au imbarcat pe corabii si au plecat spre „lumea noua” (1620), exoticul continent nu de mult descoperit al Americii. Mii de puritani au traversat Atlanticul in perioada „marii migratii” (1630-1640).
Intentia regilor Angliei de a-i alunga din Anglia pe toti puritanii n-a reusit. Sustinuti de personalitati marcante ale vietii academice si politice ale vremii, ei au format adunari „separate” de bisericile oficiale si au impinzit insulele britanice. In urma Razbnoiului civil din Anglia (1640), puritanii au dobindit chiar pentru o vreme controlul asupra guvernului. In aceste conditii, miscarea de emigrare s-a oprit.
Prin „restauratia” din 1660, puritanii au pierdut controlul politic asupra Angliei, dar saminta libertatii religioase si a „valorilor morale crestine” a incoltit peste alti cativa ani. Guvernul Angliei a fost convins sa accepte existenta „bisericilor separatistilor” si a aparut astfel pe scena societatii conceptul de „toleranta religioasa.” Libertatea religiei si libertatea constiintei au fost cele doua diamante sociale de mare pret pe care le-au daruit Americii cei ce au emigrat din Anglia.