Ideea de Paradis, precum si viziunea unui tinut ideal, a fost pentru prima oara formulata de Zarathustra. Vechii persani credeau ca Paradisul fusese starea lumii atat inainte de aparitia raului, cat si dupa distrugerea lui de catre zeul bun. Aceasta idee a fost adoptata mai tarziu de evrei si crestini. Persanii vedeau pamantul ca pe o farfurie cu cerul deasupra ei, sub forma unei boite de cristal albastru. Soarele statea la zenit toata ziua, dar nu era niciodata prea cald. Pe pamant domnea pacea, intrucat oamenii traiau in armonie.
Intr-o zi de rau augur, Ahriman, Demonul raului, a patruns prin bolta de cristal fragil si a intrat in Paradis, urcand raul pe pamant. Multe secole mai tarziu, zeul bun, Ahura Mazda, il va distruge in cele din urma pe Ahriman, dupa o lupta inversunata in care toate sufletele bune vor trebui sa-i ajute. Arunci, starea de odinioara a pamantului va fi restabilita si oamenii vor trai din nou in pace.
In religia lui Zoroastru, Paradisul este numit „casa cantecului”, „cea mai buna existenta”, „imparatia lui Mazda”, „locul luminii nesfarsite”, „lacasul bunelor intentii”.
Cuvantul persan „paradis” inseamna „ingraditura, gradina imprejmuita”, referindu-se la zidurile de cristal care inconjoara gradina-pamant. Cartea Facerii vorbeste despre o gradina in Eden, „spre rasarit” (2:8); aceasta poate fi o referire la legenda persana a Paradisului. Gradina din Eden este descrisa doar de Iezechiel: era plina de copaci frumosi, cedri, chiparosi, castani; era plina de pietre pretioase: rubine, topaze, diamante, crisolit, onix si iaspis, safir, smarald, carbuncul si aur (28:13). Iezechiel (36:35) si Isaia (51:3) lasa sa se inteleaga ca era o gradina cultivata, o gradina de legume sau un parc, o livada.
Pentru crestini, Paradisul se gaseste acolo unde este Iisus. El zice asa, in Luca 23:43, promitand Paradisul unui talhar, in timp ce mor amandoi. Doar in Coran gasim descrieri ale Paradisului si fericirea locuitorilor lui.
Coranul mentioneaza cinci „gradini” (jannat) si trei case sau palate (dani), alcatuind impreuna Paradisul; unii carturari sustin insa ca trebuie sa fie sapte gradini, una deasupra celeilalte (dar numai Dumnezeu stie cu adevarat). Cele doua straturi superioare sunt doar lacasuri spirituale, poate deasupra Paradisului.
Urmatoarele sunt numele gradinilor, ale castelelor si lacasurilor, cu pasajele din Coran, in care sunt numite: jannatu’l- khuld, „gradina vesniciei” (25:16), unde sufletele se bucura de viata vesnica; daru’l-salaam, „casa pacii” (6:127), unde sufletele primesc izbavire si prosperitate; daru’1-qarar, „casa odihnei vesnice”, unde sufletelor li se asigura protectia si stabilitatea; jannatu l’adn, „gradina Edenului” (9:73), unde sufletele sunt pline de pietate; jannatu’l-ma’wa, „gradina salasului” (32:19), unde sufletele despartite sunt reunite; jannatu ‘l-na’im, „gradina tihnei si placerii” (5:65), unde sufletele traiesc in fericire; daru’l-illiyun (83:18), „gradinile inalte”, unde locuiesc sufletele profetilor lui Dumnezeu, aproape de el; jannatu’l-firdawsi, „gradina Paradisului” (18:107), printre paraie umbrite si arbori; malakut, cerul unde locuiesc ingerii si sufletele care s-au sacrificat (7:184); lahut, cerul cel mai de sus unde locuieste doar Dumnezeu, impreuna cu „prietenii” sai.
Sfera cea mai de jos, pe care noi o numim biosfera sau atmosfera, este numita Jinan in araba, locul unde locuiesc djinn-ii,sau Nasut, sau Hayawani, unde locuiesc animalele.
Dumnezeu a creat Paradisul cu multe porti, unii spun opt, altii zece sau chiar douasprezece, dar numai Dumnezeu stie cu adevarat, prin care sufletul poate intra. Aceste porti au urmatoarele nume: Rugaciunea, Razboiul Sfant, Poaman, Postul, Cainta, Fermitatea in credinta, Mila, Evlavia, Resemnarea sau Rabdarea, Pelerinajul, Generozitatea, Ajunarile. Unii carturari sustin ca numele difera, dar numai Dumnezeu stie cu adevarat. Ceea ce se stie cu adevarat este ca portile au nume, ca unele au semnificatii si ca sufletele credinciosilor (si numai acelea) vor intra in Paradis printr-una dintre ele. in plus, stim ca sufletele pot intra in Paradis numai daca au fost virtuoase, adica, fara pacate; sau au facut lucruri bune pentru stergerea pacatelor lor; sau prin credinta si indurare, care sunt in mana lui Dumnezeu.
De indata ce sufletele celor vrednici de Paradis vor vedea portile, li se va permite sa se odihneasca dupa lunga calatorie. E posibil ca unii sa fi umblat multe ore sau zile, unii poate ca au trebuit sa urce din adancurile necurate ale pacatoseniei. Dupa multi ani, cu rabdare si perseverenta, ei vor ajunge la o poarta, prin indurarea lui Dumnezeu.
Acolo, la capatul chinurilor, li se va permite sa bea din Kawthar, lacul abundentei, care apartine Sfantului Profet, si numai adeptii si prietenii sai au voie sa bea din el. O data ce sufletul unui om a baut o sorbitura, nu-i va mai fi sete niciodata si nici nu se va mai imbolnavi. Apa este mai dulce decat zaharul, mai alba decat zapada si are un gust atat de placut, incat nici un suflet care a gustat-o nu mai vrea sa se intoarca pe pamant. Lacul Kawthar este atat de mare, ca s-ar intinde de la Mecca pana la Yemen. Exista, de asemenea, Tauba, arborele caintei, ale carui fructe constituie hrana adevaratilor credinciosi din Paradis. Ramurile si frunzisul lui bogat sunt atat de mari, incat dau o umbra racoroasa si placuta pentru toti locuitorii Paradisului, ferindu-i de lumina orbitoare care iradiaza de la sfantul tron de deasupra lor.
Ideea de Paradis, precum si viziunea unui tinut ideal, a fost pentru prima oara formulata de Zarathustra. Vechii persani credeau ca Paradisul fusese starea lumii atat inainte de aparitia raului, cat si dupa distrugerea lui de catre zeul bun. Aceasta idee a fost adoptata mai tarziu de evrei si crestini. Persanii vedeau pamantul ca pe o farfurie cu cerul deasupra ei, sub forma unei boite de cristal albastru. Soarele statea la zenit toata ziua, dar nu era niciodata prea cald. Pe pamant domnea pacea, intrucat oamenii traiau in armonie.
