Este de vina Biserica pentru raul din lume? Sa nu uitam ca apa pura a adevarului spiritual este turnata in vase ruginite…

Imagine: prelucrare proprie

O piedica majora pentru multi dintre aceia care-l cauta pe Dumnezeu este dovada de netagaduit ca de-a lungul istoriei s-au comis lucruri ingrozitoare in numele religiei. Acest argument se aplica practic tuturor credintelor la un moment dat, inclusiv celor care au ca principii centrale compasiunea si nonviolenta. Date fiind asemenea exemple de abuz de putere, violenta si ipocrizie, cum ar putea cineva sa adere la principiile credintei propovaduite de astfel de apostoli ai raului?

Exista doua raspunsuri la aceasta dilema. Mai intai, sa nu uitam ca multe lucruri extraordinare au fost facute tot in numele religiei. Biserica a jucat de multe ori un rol fundamental in sprijinul dreptatii si bunavointei. Ca sa dam numai un exemplu, sa ne gandim la stradaniile conducatorilor spirituali de a elibera popoarele de sub opresiune, incepand cu Moise, care a scos poporul lui Israel din robie, continuand cu victoria lui William Wilberforce, care a convins Parlamentul englez sa se opuna practicii sclaviei si culminand cu pastorul Martin Luther King jr., care a condus miscarea pentru drepturi civile in Statele Unite, pentru care si-a dat viata.

La al doilea raspuns trebuie sa luam in considerare urmatoarele: Biserica este alcatuita din oameni nevrednici. Apa pura a adevarului spiritual este turnata in vase ruginite, iar greselile Bisericii de-a lungul veacurilor nu trebuie proiectate asupra credintei insesi, ca si cand apa ar fi fost problema. Nu este de mirare ca celor care judeca adevarul si chemarea credintei dupa comportamentul uneia sau alteia dintre Biserici le este adesea imposibil sa se imagineze alaturandu-li-se. Exprimandu-si ostilitatea fata de Biserica Catolica franceza in zorii Revolutiei franceze, Voltaire scria: „Este de mirare ca exista atei pe lume, cand Biserica se poarta atat de abominabil?“

Nu este greu sa gasim exemple in care Biserica a sprijinit actiuni care contravin principiilor pe care ar fi trebuit sa le sustina propria credinta: cruciadele si Inchizitia Bisericii Catolice, terorismul Jihadului islamic si multe altele. Si nu este doar violenta cea care intineaza adevarul credintei religioase. Numeroase exemple de ipocrizie crasa in randul liderilor religiosi, popularizate prin puterea mass-media, ii determina pe multi sceptici sa traga concluzia ca in religie nu exista adevar obiectiv sau bunatate.

Sa ne mai miram atunci ca unii comentatori considera religia o forta negativa in societate sau, asa cum spunea Karl Marx, „opiumul popoarelor”? Dar sa fim totusi precauti. Marile experimente marxiste din Uniunea Sovietica si din China lui Mao, care isi propuneau crearea unor societati bazate explicit pe ateism, s-au dovedit capabile sa savarseasca cel putin la fel de multe daca nu chiar mai multe acte criminale si abuzuri decat cel mai rau dintre toate regimurile din vremurile recente. De fapt, prin negarea existentei oricarei autoritati superioare, ateismul are potentialul acum realizat de a elibera oamenii complet de orice responsabilitate de a nu se oprima unii pe altii.

Asadar, desi indelungata istorie a opresiunii religioase si ipocriziei este profund nelinistitoare, trebuie totusi sa privim dincolo de comportamentul nevrednic al oamenilor pentru a gasi adevarul. Putem oare condamna stejarul fiindca din lemnul lui s-au construit masinarii de razboi ? Putem oare invinui aerul pentru ca permite transmiterea minciunilor? Nu. O evaluare reala a adevarului credintei se poate face numai privind apa pura, si nu vasele ruginite.