Istoria religiilor este un domeniu in care viitorul, daca ar exista, ar avea mai putina consistenta decat trecutul, despre care stim cu certitudine ca nu mai exista. Privilegiul de a fi prizonieri in lichidul amniotic al curgerii temporale se rascumpara prin simbolismul coborarii si urcarii acvatice, intr-un univers al luminilor, sunetelor, beatitudinilor si amenintarilor difuze, prin ontologia limitei si eliberarii, a ratacirii si regasirii, asemanatoare cu arta pescuitorilor de perle. Entropia misterioasa a existentelor si nonexistentelor iluzorii se defineste prin proximitatea sau indepartarea de sacru, se desavarseste prin recunoasterea sau rememorarea prezentei necunoscute, vag incognoscibile a sacrului.
Iar perla intalnirii ontologice dintre om si divinitate nu poate fi cautata, gasita, se pare, decat in abis, pentru a fi purtata ascensional spre lumina, spre razele unui soare infinit in timp si spatiu, in non-timp si non-spatiu, un soare al iubirii si rationalitatii, al omniprezentei teocratice, al revelarii si ocultarii.
Istoria contempla si elucideaza, prin definitie, trecutul, iar viitorul, in calitate de utopie temporala, nu este circumscris de limitele istoriei. Cu toate acestea, dinamica vietii cotidiene si psihologia situarii viului omenesc in timp si spatiu se intemeiaza pe prejudecata ca istoria are, in mod necesar, un viitor, iar viitorul, calcinat de focul vietuirii individuale si colective, va ingheta armonios in relieful imuabil al trecutului, fetisizat de istorie. in acest context, destinul spiritual al istoriei religiilor este de a strange, a cataloga si a analiza cu grija cenusa epifaniilor, de a intreprinde hermeneutica adeseori iluzorie a textelor sacre, de a dialoga cu amintirea profetilor, misticilor, sfintilor si martirilor, ale caror fiinte, suflete, vieti au fost metamorfozate, cu adevarat, in cenusa epifaniilor, gratie harului nepretuit, necunoscut, de a fi experimentat intalnirea cu divinul infinit.
Este cu neputinta ca un observator alcatuit din carne si sange, neinzestrat cu har profetic, sa formuleze previziuni cu privire la viitorul devenirii religioase a familiei omenesti. In acest sens, Jalal-ud-din Rumi (1207-1273) amintea, in Mathnawi, ca un om care isi asuma sarcina irationala de a incerca sa gandeasca fiinta divina se aseamana cu o furnica animata de dorinta de a gandi Constelatia Pleiadelor. Cu toate acestea, un celebru verset qur’anic ne avertizeaza ca Dumnezeu este mai aproape de om decat propria vena jugulara. „Coboratorii spre Merkabah“ (secolele II-IV d. H.) au descris ascensiunea sufletului omenesc spre Dumnezeu de-a lungul traiectoriei alcatuite din cele sapte ceruri si din cele sapte palate ale celui de-al saptelea cer, teologia mistica a isihasmului (secolele X-XV d. H.) a afirmat unificarea ratiunii si iubirii prin ingemanarea contemplativa dintre rugaciune si suflul vital, iar Meister Eckhart (ca. 1260-1328) a reliefat scanteia de divinitate care exista in fiecare suflet omenesc, sub forma Mantuitorului crestin, preexistenta in spatiul launtric al inimii. Pentru rishis sau „vazatorii Upanisadelor“ (secolele XV-X i.H.) relatia dintre Atman si Brahman axiomatizeaza dinamica ontologica a intregului univers, de la galaxii la firul de iarba, de la spatiul infinit al cerului la cavitatea inimii, iar magistrii Zen exprima, in textura filigranata, lapidara, a haiku-ului, koan-ul irepetabil, unic, al fiecarei fiinte omenesti. La fel ca si pana acum, dezintegrarea fiintelor omenesti in timp si spatiu se va face intre limitele ontologice, gnoseologice, teologice impuse de acest paradox al indepartarii, proximitatii, intimitatii dintre umanitate si divinitate.
Logica determinata de eternul prezent al viului de ordin religios lasa sa se intrevada mentinerea anvergurii si stabilitatii marilor spatii religioase timp de secole, poate milenii. Spatiile religioase abrahamice vor gravita in jurul polului divinitatii monoteiste, revelata prin enuntul ehyeh asher ehyeh, intr-un cadru spatial-temporal structurat de asteptarea sau implinirea mesianica, de umbra sau stralucirea deznodamantului apocaliptic. Spatiul indian isi va conserva tezaurul spiritual anistoric, vedic-upanisadic, in masura sa oglindeasca deopotriva dinamica macrocosmosului si dinamica microcosmosului omenesc. Spatiul budist va rememora, in diaspora asiatica, mitul intemeierii indiene, prin continuitatea spirituala a eliberarii de suferinta si impermanenta, a mantuirii prin nirvanare. Spatiul chinez va manifesta coexistenta imemoriala dintre daoism si confucianism, dincolo de desertaciunea politica a unui comunism paradoxal. Spatiul japonez va imbina principiile sintoismului cu realitatea spirituala inefabila a budismului Zen, sub coroanele ciresilor si piersicilor infloriti.
In concordanta cu experienta sociala-religioasa a mileniilor trecute, amenajarea antropologica a eternului prezent si a spatiilor care marturisesc despre structura teofanica a lumii nu va anihila intru totul strania constiinta tragica a instrainarii si insingurarii fiintelor omenesti, luciditatea lipsei de sens sau a sensului necunoscut al ratacirii in labirintul viului prenatal sau al viului post-mortem, taisul metafizic al suferintei, taumaturgia inefabila a mantuirii.
Istoria religiilor este un domeniu in care viitorul, daca ar exista, ar avea mai putina consistenta decat trecutul, despre care stim cu certitudine ca nu mai exista. Privilegiul de a fi prizonieri in lichidul amniotic al curgerii temporale se rascumpara prin simbolismul coborarii si urcarii acvatice, intr-un univers al luminilor, sunetelor, beatitudinilor si amenintarilor difuze, prin ontologia limitei si eliberarii, a ratacirii si regasirii, asemanatoare cu arta pescuitorilor de perle. Entropia misterioasa a existentelor si nonexistentelor iluzorii se defineste prin proximitatea sau indepartarea de sacru, se desavarseste prin recunoasterea sau rememorarea prezentei necunoscute, vag incognoscibile a sacrului.
