Sufismul este o traditie spirituala in cadrul religiei islamice, o scoala initiatica a Islamului, bazata pe interpretarea esoterica a Coranului. Sufitii sunt adeptii unei realizari personale a prezentei divine, starea de extaz fiind obtinuta prin meditatie profunda si repetarea numelui lui Dumnezeu.
Cuvantul islam provine din a patra forma verbala a radacinii „slm”: „aslama”, „a se supune” si inseamna „supunere (fata de Dumnezeu); muslim, adica musulman este participiul activ al verbului :„(cel) care se supune (lui Dumnezeu).
Islamul este astazi prezent pe toate continentele, fiind dominant in Orientul Mijlociu, in Asia Mica, in regiunea caucaziana si in nordul subcontinentului indian, in Asia de Sud si Indonezia, Africa de Nord si de Est,fiind una din cele mai importante religii ale omenirii.
Interpretarea esoterica a Coranului este una din principalele surse de inspiratie a sufitilor. Cuvantul Qur’an (Coran), de la qara’a „a citi, a recita” reprezinta pentru musulmani Cuvantul lui Dumnezeu transmis de arhanghelul Gabriel profetului Mohamed: afirma la pag 189 Dictionarul Religiilor al lui M. Eliade si I. Culianu.
Sufismul, fata ocultata, esenta mistica a islamului, este un mod de viata care propune realizarea Unitatii si a prezentei lui Dumnezeu prin iubire, cunoastere intemeiata pe experienta traita si asceza.
Ascetismul si activitatile devotionale ale calugarilor crestini, tehnicile Yoga,precum si circulatia ideilor neoplatoniciene si hermetice au avut o influenta considerabila asupra filosofiei sufite dar radacinile ei trebuiesc cautate in esenta islamului insusi si in special in Coran, in Hadit-uri si in curentele devotionale si ascetice.
Haditurile reprezinta „traditii cu privire la cuvintele si actiunile lui Mohamed si ale unor musulmani din comunitatea Profetului, transmise oral si adunate intr-o antologie mai tarziu pentru edificarea credinciosilor”.
Chiar daca sufismul a fost influentat de unele curente si chiar imbogatit „faptul cautarii lui Dumnezeu nu se explica prin imprumuturi istorice. Termenii de „sufi” (sufi) si „sufism” (tasawwuf) deriva probabil din vesmantul de lana (suf) purtat de ascetii musulmani, desemnati prin apelativul generic „sarac” (faqir sau dervis).
Musulmanul nu indraznea sa conceapa un raport de dragoste spirituala cu Dumnezeu. Pentru el era suficient sa se abandoneze lui Dumnezeu,sa se supuna Legii si sa adauge traditia (sunna) la invatamintele Coranului. Sufii erau violent impotriva acestor ratiuni, pentru ei adevarata cunoastere era dobandita printr-o experienta personala, ducand la o unire extatica si permanenta cu Dumnezeu.
Calea sufismului implica existenta relatiei Maestru-Discipol cu o lunga initiere si o lunga instruire a aspirantului de catre Maestru. In afara de instruirea initiatica rezervata discipolilor,maestrii sufi incurajau concertele spirituale publice. Cantarile religioase, muzica, dansurile sacre, meditatia sau repetarea numelui lui Dumnezeu (dikr) aveau efectele profunde, spirituale elevand chiar si pe cei ce priveau aceste manifestari.
Rugaciunea de tip dikr seamana cu o rugaciune a crestinilor de rit ortodox din Rasarit mentionata cu mai multe secole inainte de dikr de numerosi Parinti printre care sfintii Nil, Cassian, Ioan Scararul; ea era practicata mai ales de initiatii isihasti. Aceasta rugaciune era numita „monologistos” si consta in repetarea continua a numelui lui Dumnezeu si a lui Iisus.
„Incepand din secolul al XIII-lea tehnica rugaciunii de tip Dikr (la fel si practica isihasta) prezinta o morfologie extrem de complexa, implicand o „fiziologie mistica” si o metoda de tip Yoga (anumite pozitii corporale, o disciplina a respiratiei, manifestari cromatice si acustice etc.), ceea ce face plauzibila ideea unor influente indiene” afirma Mircea Eliade in „Istoria Credintelor si ideilor religioase”.
Sufismul este marcat de anumite norme existentiale, practica sufi fiind imposibila fara a avea la baza aceste precepte. Introducerea in sufism al lui Nasr al-Sarrag Kitab al-luma enumera sapte asemenea precepte:
1. tawba-pocainta
2. wara-abstinenta (castitatea)
3. zuhd-asceza
4. faqr-saracia
5. sabr-rabdarea
6. tawwakul-credinta in Dumnezeu
7. rida-multumirea.
Asemanarea cu Yama si Nyama Yoghina este evidenta. Desi unii autori considera ca sufismul are o influenta din partea vedantismului lui Sankara, Mircea Eliade afirma: „Data fiind importanta ascezei si tehnicilor meditatiei, ne-am gandi mai degraba la Yoga”.
Drumul spre desavarsire implica numeroase stadii (peste 100), printre care: trezirea spirituala (inaba), aspiratia spre desavarsire, invocatia sau meditatia (dikr), abandonul de sine (taslim), adoratia (’ibada) cunoasterea (ma’rifa), dezvaluirea (kasf), anihilarea egoului (fana) si stabilirea definitiva in Dumnezeu.