Almeea
Orgoni Crystal

 
0

Religia Imperiului Roman

Italia a fost, mai mult decat Grecia, locul unor invazii continue ale unor populatii din afara. Astfel, peste unele populatii mai vechi, mediteraneene, incep spre sfarsitul mileniului al II-lea i. Hr. sa se aseze triburi migratoare venite de peste Alpi. Cei dintai au fost siculii, stabiliti in Sicilia. Ei ar fi dat si numele Italiei, in amintirea regelui lor Italos. Dar prima invazie de mare importanta a fost aceea a popoarelor italice, invazie care face parte din marea miscare a triburilor indo-europene stabilite mai inainte in Europa centrala. De aici, de la Dunarea de mijloc, au pornit spre sud-est triburile elenice, iar spre sud-vest cele italice.

In secolul  al VIII-lea i. Hr. a avut loc un alt eveniment de mare importanta pentru istoria Romei antice: inceputul colonizarii de catre greci a Italiei de sud si a Siciliei.

In ultimele decenii ale secolului al V-lea i. Hr., Italia a suferit invazia galilor, populatie de neam celtic. Dintre toate aceste populatii, cei care aveau sa scrie marea istorie a Romei antice au fost romanii, intemeietorii Cetatii eterne. In secolul al VIII-lea i. Hr. – anul 753 dupa istoricii latini – triburi de latini, sabini si etrusci puneau bazele Romei prin unirea asezarilor fortificate care se aflau pe cele sapte coline de pe malul stang al Tibrului.

Sub raportul organizarii politice, Roma antica a trecut prin trei perioade: regalitatea (753-509 i. Hr.), republica (509-31 i. Hr.) si imperiul (31 i. Hr.-476 d. Hr.).

Preotii

N-a existat la romani o casta sacerdotala. Cultul putea fi implinit si de alte persoane decat preotii, ca de exemplu de anumiti functionari ai statului, iar preotii asistau numai si vegheau ca formele cultului sa fie implinite cu cea mai mare exactitate. Persoanele destinate cultului se grupau in colegii si corporatii. Institutia colegiala a pontificilor a fost intemeiata, dupa traditie, de regele Numa. De fapt, pontificii erau inteleptii din epoca cea mai veche latina, detinatorii traditiilor poporului, care s-au reunit mai tarziu in colegiu, la inceput de 3, apoi de 5, de 9, de 15 si in sfarsit de 16 pontifici. Ei inregistrau principalele evenimente din viata statului, alcatuind asa-numitele Annales maximi. Tot lor le era incredintata intocmirea calendarului religios si civil. In fruntea colegiului pontificilor era Pontifex Maximus. El era cel mai mare preot al statului.

Pontificii aveau in subordinea lor pe flamini (flamines), preotii unor anumite divinitati, care aveau grija de aducerea sacrificiilor zeilor respectivi. Erau 3 flamines maiores: flamen Dialis, flamen Martialis si flamen Quirinalis, si 12 flamines minores.

Tot in subordinea si directa supraveghere a lui Pontifex Maximus erau si vestalele, fecioarele consacrate templului zeitei Vesta. Acestea, in numar de sase, erau alese de Pontifex Maximus din familiile nobile sau cu foarte buna reputatie si introduse in ordinul lor cu anumita ceremonie. Vestalele intrau in ordin la varsta de 6-10 ani si erau angajate pe 30 de ani. Primii 10 ani erau de pregatire, in ceilalti 10 ani erau preotese si ultimii 10 ani erau indrumatoarele noilor venite. Dupa 30 de ani puteau sa se casatoreasca. Multe insa ramaneau in atrium Vestae.

Un rol important la romani l-a avut augurii, prezicatorii, deoarece toate actiunile statului erau precedate de cercetarea semnelor prevestitoare. Ei erau socotiti interpreti ai lui Iupiter Optimus Maximus.

O particularitate a religiei romane o forma existenta “corporatiilor” sacerdotale, ai caror membri se recrutau din familiile aristocrate. Cele mai importante corporatii sacerdotale erau cele ale salienilor, lupercilor si arvalilor.

Riturile publice

Cultul public consta la inceput din rugaciuni, voturi, purificari si sacrificii. Rugaciunea (precatio) era socotita ca avind o putere magica. Din aceasta cauza trebuia rostita fara nici o schimbare sau greseala.

O forma speciala de rugaciune era supplicatio, rugaciune solemna ceruta poporului de catre senat in cazuri de calamitati publice, epidemii, foamete sau ca multumire pentru vreo victorie militara. Intreg poporul lua parte la aceasta ceremonie, care dura un anumit numar de zile. Poporul intra cu ramuri de laur in templele deschise, facea libatii de vin si ardea tamiie, in vreme ce matroanele, cu parul despletit, se roteau imprejurul altarelor cu mainile ridicate spre cer.

Viata dupa moarte

Dupa credinta romanilor, sufletele celor decedati (lares, manes) duceau o viata asemanatoare celei de aici, fie in mormant, fie intr-o regiune subterana, obscura, in care domnea zeul foarte putin simpatic, Orcus. Imparatia aceasta a mortilor nu era insa izolata complet de lumea de aici, ci corespundea cu ea printr-o groapa facuta in pamant (mundus) in apropierea orasului sau satului si acoperita cu o piatra (lapis manalis). De trei ori pe an, la 24 august, 5 octombrie si 8 noiembrie, se ridica aceasta piatra pentru ca sufletele sa iasa si sa se duca sa-si vada rudele. Rudele insa se temeau grozav de spiritele celor decedati care, pentru ca aceste spirite se inviorau numai cand puteau sa suga sange de om. De aceea li se aduceau tot felul de sacrificii, uneori sacrificandu-se pe mormant sotia si sclavii celui decedat. Pentru a linisti sufletele celor morti si pentru a scapa de ele, romanii celebrau asa-numitele Lemuria in zilele de 9, 11 si 13 mai. Lemures erau sufletele mortilor deveniti strigoi si venind printre cei vii ca sa faca rautati. Pentru a scapa de aceasta primejdie, in zilele amintite mai sus, capul familiei se trezea la miezul noptii si umbla cu picioarele goale prin coridoarele casei, trosnind din degete pentru a speria spiritele si aruncand in spatele sau seminte de bob negru, fara a-si intoarce capul. De noua ori repeta cuvintele: “Cu acest bob ma rascumpar pe mine insumi si pe ai mei”. Dupa stropirea cu apa sfintita, lovea intr-o placa de bronz si striga inca de noua ori: “Spirite ale stramosilor mei, iesiti afara”. Romanii credeau deci ca strigoii veniti sa suga sangele oamenilor se repezeau la semintele de bob si datorita puterii magice a cuvintelor repetate de noua ori, se departau de casa lasind oamenii in pace.

O categorie speciala de suflete ale mortilor o forma aceea a criminalilor sau a celor care au sfarsit printr-o moarte napraznica. Acestea se numeau larvae si erau considerate ca raufacatoare, la fel cu cele ale mortilor deveniti strigoi.

Obligatiile familiei la moarte si la inmormantare au fost codificate la romani si respectate cu strictete. Dupa inhumare sau incinerare, ambele rituri fiind admise, cei prezenti gustau ceva invitand si pe mort sa ia parte la masa, ii cereau binecuvantarea si, inainte de a pleca, isi luau ziua buna de la el prin cuvintele: Salve, Sancte parens ! Pe pietrele funerare era obiceiul sa se scrie fraze augurale, intre care cea mai obisnuita era: Sit tibi terra levis, menita sa usureze iesirea spiritului din mormant pentru a lua parte la mesele date de rude in amintirea sa. In fiecare an, in ziua de 22 februarie, intreaga familie se aduna acasa la o masa comuna. in acea zi nu trebuia sa se tina seama de certurile familiale. La masa erau rezervate locuri pentru morti. Statuetele zeilor familiali prezidau masa aceasta, la care se strangea laolalta intreaga familie, vii si morti.

Zeii din Imperiul Roman

Principalii zei si zeite au fost:
Jupiter – el era zeul luminii si al fenomenelor ceresti: vantul, ploaia, tunetul, al furtunii si al fulgerului. El se numea Jupiter Optimux Maximus (cel prea mare si prea milostiv),  Conservator Orbis (ocrotitorul lumii), Conservator Augustorum (ocrotitorul imparatilor), Propugnator ( inainte-lupatorul), dar si Pistor – zeul Painii.
Juno – era sotia lui Jupiter, zeita luminii. Ca zeita a lunii ea s-a contopit cu Diana, zeita vanatorii. Era cunoscuta si cu atributele de Pronuba ( protectoarea logodnicilor), Domiduca (calauza miresei la casa mirelui), Nucsia ( calauza pragurilor parfumate).
Vesta – era asociata cu pamantul mama, ramanea vesnic fecioara si era simbolul maternitatii.
Vulcan – era zeul trasnetului, al focului devastator, al focului datator de viata. Era infatisat cu barba, cu o usoara deformatie faciala si purta o scurta care ii lasa liber bratul drept.
Saturn – era patronul belsugului si al bogatiei si propagatorul vitei de vie.
Minerva – zeita cunoscuta si la etrusci si la greci, era patroana intelepciunii si a artelor, iar impreuna cu Jupiter si Juno, formau o triada divina.
Mercur – zeul comertului, avea fata rasa si purta intotdeauna o punga in mana.
Faunus – era zeitatea animalelor padurii si proteja oamenii impotriva lupilor (din acesta cauza mai este cunoscut si sub numele de Lupercus).

Alti zei:
Consus – zeul fertilitatii pamantului;
Silvanus – zeul padurilor;
Flora – zeita inmuguririi;
Diuturna – zeita apelor linistite;
Antevorta – zeita trecutului oamenilor;
Postvorta – zeita viitorului;

O serie de zei erau desemnati ca stapani ai lumii subpamantene:
Orcus – zeul mortii;
Mania si Lara – zeitele care speriau copiii;
Lemures si Larvae – duhuri ale mortilor cu comportari primejdioase.

Intre divinitatile protectoare ale oraselor si ale persoanelor amintim:
Fortuna – zeita norocului;
Lares si Penates – ocrotitorii pamantului;
Angerina – zeita tacerii;
Fides – protectorul juramintelor.


 
banner