Almeea
Orgoni Crystal

 
16

Pot vedea copiii alte dimensiuni ale spatiului?

copilNu o data medicii, psihologii, educatorii si chiar parintii au observat ca atunci cand sunt mici copiii au aptitudini neobisnuite. Incepand de la sfarsitul secolului al XX-lea s-au nascut din ce in ce mai multi copii cu anomalii de acest gen. Ei sunt inzestrati cu insusiri deosebite pe care adultii nu le au; vad aura oamenilor, determinand cu usurinta binele si raul. Inca de mici ei isi exprima personalitatea. De exemplu daca bunicul sau matusa nu sunt buni, atunci copilul este speriat, se bosumfla sau plange, aparent fara motiv. Copiii au un mod diferit de a intelege lumea, de a vedea lucrurile. Ne pot surprinde gandurile, judecandu-ne in felul lor pentru ceea ce credem noi, adultii. Sunt mult mai receptivi, de aceea se inteleg cu animalele domestice extraordinar, fiind prieteni cu lenesa pisica sau cu veselul catel. Aceste aptitudini deosebite despre care va vorbeam mai sus sunt foarte puternice la copiii pana la 5 ani. Dupa aceasta varsta anomaliile incep sa se diminueze treptat, pana dispar complet.

Spatiul tridimensional

Fara indoiala omul este mai recent decat multe alte specii. Nu se stie de ce noi folosim nervii creierului numai in proportie de 5 la suta. Se pare ca natura amana pentru mai tarziu activarea restului de materie cenusie. Oamenii intotdeauna au comunicat intre ei prin limbajul semnelor, prin cuvinte sau prin contactul telepatic. Telepatia nu depinde de spatiu si nu presupune utilizarea unor tehnici sofisticate. Pentru ca ne programam viata in coordonatele limitate ale spatiului tridimensional, ajungem sa dispunem de un diapazon auditiv si vizual nu prea larg. Ne-am obisnuit sa ne ducem traiul de zi cu zi asa cum cineva a hotarat de la inceputul inceputurilor, fara a fi dornici sa depasim bariele impuse. Totusi lumea se dovedeste a fi mult mai complexa decat ne imaginam.

Dar sa ne intoarcem la copiii deosebiti despre care vrem sa va relatam cateva intamplari neobisnuite.

“Tanti” din alta dimensiune

Mama unui copilas de 3 ani ne povesteste: fiul meu are capacitatea de a percepe lucruri neobisnuite, ceea ce adultilor le este foarte greu. De exemplu, intr-o zi cand am mers la tara, in timp ce se juca prin curte copilul a strigat deodata ceva, aratand insistent undeva deasupra copacilor. M-am apropiat de el ingrijorata si micutul, uitandu-se tot timpul inspre copaci, mi-a spus “Mami, acolo e tanti”… Am privit unde arata el, dar nu vedeam nimic. Totusi copilul continua sa strige la tanti si sa-si ridice manutele spre cer, vazand ceva sau pe cineva numai de el stiut. Am incercat sa-l linistesc, dar in zadar. Cu greu baietelul s-a potolit. Fata lui radia de fericire pentru ca a vazut-o pe tanti. Chiar daca trecea o saptamana sau o luna, de cite ori mergeam la tara el ne intreba: “unde e tanti?”

Lumea paralela in care fiecare dintre noi are un dublu

O alta intamplare ne este relatata de o doamna profesor doctor in filologie. Ea a observat la nepotii ei un mod neobisnuit de a privi persoanele sau lucrurile inconjuratoare, care i-a atras atentia. Iata ce spune:

“Vladut, primul meu nepot, cand era mic putea vedea oameni invizibili pentru noi, cei mari. Deseori vorbea sau se juca la portita cu cineva a carui prezenta nici eu, nici parintii lui nu o percepeam. Copilul radea, se speria, se supara, povestea, conducea cu privirea pe omul invizibil. Poate ca era vorba despre vreun spirit al casei ce se imprietenise cu micutul! Intr-o zi l-am intrebat cu cine vorbeste. Vladut s-a mirat de neghiobia mea si mi-a balmajit ceva. Nu intelegea ca eu nu am vazut acea fiinta si i se parea caraghios sa intreb despre ceva atat de evident. El il numea pe omul invizibil al doilea Vladut. Dupa cate se pare dublul nepotului meu nu era mai inalt decit el, pentru ca atunci cand vorbea cu el nu ridica capul asa cum face cand vorbeste cu oameni mai inalti si avea tot vreo trei ani.

Intr-o alta zi cand urcam scarile in dormitor l-am auzit pe Vladut salutand vesel pe cineva in timp. Cand a ajuns sus l-am intrebat cu cine glumea. El mi-a raspuns ca il intalnise pe Vladut-doi care iesea la plimbare. Atunci, murind de curiozitate, l-am rugat pe nepotul meu sa-mi deseneze chipul prietenului sau. Mare mi-a fost mirarea cand am vazut ca Vladut-doi avea infatisarea unui om de zapada.

Cu timpul toate au fost date uitarii. curand nepotul meu a implinit 5 ani. L-am intrebat daca isi mai aminteste ceva despre prietenul sau Vladut-doi. Copilul a ridicat din umeri si a clatinat dezaprobator din cap. Nu-si mai amintea nimic, nu mai vedea nimic deosebit fata de un adult”.

Din tot ceea ce i-am povestit fiicei mele, ea nu a crezut nimic. Punea totul pe seama varstei mele destul de inaintate. Abia cand cel de al doilea nepot, Daniel, in varsta de 2 ani, a inceput sa vada si sa vorbeasca cu fiinte invizibile, fiica mea mi-a dat dreptate.

Era intr-o seara friguroasa de iarna. Ne uitam cu totii la televizor in sufragerie. Daniel se juca linistit pe canapea. Deodata a inceput sa rada zgomotos. Parca se juca cu cineva, spunand vesel: bunicul, bunicul. Noi nu vedeam pe nimeni. Ciudat! Copilul a coborat de pe canapea si a fugit in alta camera ca sa se ascunda, de parca bunicul se juca cu el de-a v-ati ascunselea. A doua zi, in timp ce facea curatenie, nepotelul alerga speriat spre mine pe culoarul intunecat, rugandu-ma sa-l apar de bunicul care il urmarea. Avea lacrimi in ochi. Inima ii batea gata sa-i sparga pieptul. Era mai degraba terorizat, decat speriat. Toata ziua copilul s-a simtit rau. Plangea, tremura si nu se dezlipea de mama lui. Spre seara am chemat ambulanta. Medicul ne-a spus ca micutul a tras o spaima pe cinste si ne-a sfatuit ca pe viitor sa fim mai atenti la prietenii de joaca pe care si-i face. De la aceasta intamplare au trecut ani buni. Daniel nu-si mai aminteste nimic despre bunic, dar de atunci inima i-a ramas slabita”.


 
banner