Muzica sferelor sau sunetele emise de corpurile ceresti din sistemul nostru solar

Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)

Afirmatia conform careia planetele, in miscarile lor circulare in jurul Pamantului, scot anumite sunete care difera in functie de magnitudinea, rapiditatea si distanta lor locala ii apartinea poporului grec. Se spunea ca Saturn, cea mai indepartata planeta pentru greci in acele vremuri, producea cea mai grava nota, in timp ce Luna, care este cel mai apropiat corp ceresc, avea sunetul cel mai ascutit. Aceste sunete ale celor sapte planete/sateliti si ale sferei stelelor fixe, impreuna cu sfera de deasupra noastra, reprezinta cele noua muze, iar simfonia lor comuna este numita Mnemosina.

Initiatii greci considerau ca exista o legatura fundamentala intre sferele celor sapte corpuri ceresti (Luna, Mercur, Venus, Pamant, Marte, Jupiter si Saturn) si cele sapte vocale sacre. Prima sfera producea sunetul vocalei sacre A (Alpha); celei de-a doua sfere ii corespundea vocala sacra E (Epsilon); celei de-a treia, H (Eta); celei de-a patra I (Iota); celei de-a cincea O (Omicron); celei de-a sasea Y (Epsilon); iar celei de-a saptea O, (Omega). Cand aceste sapte sfere canta impreuna ele dau nastere unei armonii perfecte care urca precum o lauda nemuritoare pana la tronul Creatorului. Desi nu s-a precizat acest lucru, este probabil ca aceste corpuri planetare sa fie luate in ordine pitagoreica crescatoare, incepand cu sfera Lunii.

Multe instrumente muzicale aveau sapte coarde si se crede ca Pitagora a fost cel care a adaugat cea de-a opta coarda la lira lui Terpander. Aceste sapte coarde aveau corespondente atat in corpul omenesc cat si in planete. Se credea ca numele lui Dumnezeu era format din combinatia celor sapte armonii planetare. Egiptenii limitau cantecele lor sacre la cele sapte sunete primare si interziceau pronuntarea altor sunete in templele lor. Unul dintre imnurile lor cuprindea urmatoarea invocatie: „Cele sapte sunete Te slavesc pe Tine, Dumnezeule Atotputernic, Creatorul neobosit al intregului Univers”. Intr-un alt imn zeitatea se descrie dupa cum urmeaza: „Eu sunt lira indestructibila a intregii lumi care acordeaza cantecele sferelor”.

Pitagoreicii credeau ca tot ceea ce exista are voce si ca toate creaturile il slavesc neincetat prin cantece pe Creator. Omul nu este capabil sa auda aceste melodii divine deoarece sufletul sau este prins in mrejele iluziei existentei materiale. Cand se elibereaza de legatura cu lumea inferioara, de limitele sale senzoriale, el va putea auzi din nou muzica sferelor ca atunci cand se afla in rai. Armonia recunoaste armonia, iar cand sufletul omenesc isi recapata adevarata sa natura nu numai ca va auzi corul celest ci va slavi la randul sau binele etern care controleaza numarul infinit de parti si de stari ale fiintei.

Misterele grecesti includeau in doctrinele lor un concept magnific referitor la relatia existenta intre muzica si forma. Elementele arhitecturale, de exemplu, puteau fi comparate cu notele muzicale si se considera ca acestea aveau un echivalent muzical. Atunci cand se construia o cladire care imbina un numar de elemente de acest gen, structura sa era asemanata unei coarde muzicale care era armonica doar atunci cand respecta pe deplin cerintele matematice ale intervalelor armonice. Aceasta analogie dintre forma si sunet l-a facut pe Goethe sa declare ca „arhitectura nu este altceva decat muzica cristalizata.”

Atunci cand construiau templele lor de initiere, preotii din antichitate isi etalau adesea cunostintele lor superioare referitoare la principiile care stau la baza fenomenului cunoscut sub numele de vibratie. O parte importanta din ritualurile misterelor consta din invocatii si intonari si din acest motiv au fost construite camere cu o acustica speciala. Un cuvant soptit intr-una din aceste camere era atat de amplificat incat ecourile faceau ca intreaga cladire sa se legene si sa fie patrunsa de un sunet asurzitor. Chiar si lemnul si piatra folosite la construirea acestor cladiri sacre au fost patrunse de vibratiile sonore ale ceremoniilor religioase, incat atunci cand erau lovite reproduceau aceleasi sunete care fusesera imprimate in substanta lor de aceste ritualuri. Fiecare element din natura are nota sa muzicala individuala. Daca aceste elemente sunt combinate intr-o structura complexa, rezultatul este o coarda, care atunci cand este sondata se va dezintegra in partile din care este alcatuita. La fel cum fiecare individ are un punct slab care duce inevitabil la distrugerea sa.