Maniheismul sau lupta luminii impotriva intunericului

Privit din perspectiva istorica, maniheismul, religie intemeiata de catre Mani persanul, nu constituie decat un capitol din gnoza orientala cu care se confunda mai multe din curentele sale. Numeroase texte gnostice orientale, precum Evanghelia lui Filip si Apocalipsul lui Hristos, au pecetea maniheismului.

Locul de nastere al fondatorului ei este semnificativ. Mani sau Manes s-a nascut in vechea Babilonie de Sud, zona influentata de zoroastrism. Tatal sau, Patek, apartinea unei comunitati care practica botezul si abstinenta. Mama apartinea familiei regale parthe, inlaturata de la putere in anul 224. El insusi vorbea aramaica orientala. Ceea ce stim despre Mani provine dupa cate se pare din propriile sale scrieri – dupa multe retranscrieri – si de la biserica sa. De doua ori, in copilarie si in adolescenta, a vazut un inger, un „dublu”, care i-a poruncit sa se duca sa predice in lume si sa intemeieze o biserica. Spunandu-si “trimis al luminii”, el a calatorit pana in Asia Centrala, in special la uiguri, in regiunea actualului Xinjiang chinez, si in India. Acolo, si-a facut numerosi discipoli. La intoarcerea sa, noul rege Shapur I i-a facut o primire deosebita si i-a dat permisiunea sa predice in imperiul sau. Cu toate acestea, invidiosi din pricina influentei pe care o avea Mani, preotii mazdeeni au pus sa fie arestat, apoi inchis la Gundeshapour numit ulterior Belapet – unde, dupa douazeci si sase de zile de captivitate, a murit in anul 274 sau 277.

Intre timp, biserica s-a raspandit. La moartea lui, maniheismul se propagase in intreg Imperiul Roman. Ajunsese in Siria, nordul Egiptului si in Africa de Nord, unde si-a castigat discipoli chiar din randul clerului. In aceasta din urma regiune, nu a fost suprimat decat de persecutiile vandalilor. Pana la asasinarea sa din anul 711, imparatul Iustinian al II-lea i-a persecutat pe credinciosii maniheisti cu o ferocitate nemaiintalnita, insa maniheismul a supravietuit in curente gnostice precum cele ale paulicienilor, bogomililor, catharilor, albigenzilor si a rivalizat cu crestinismul pana la sfarsitul secolului al XIII-lea. Ca o dovada a influentei sale din trecut, cuvantul „maniheism” este si astazi folosit in mod curent in contexte cu totul straine de religie.

Doctrina maniheismului se bazeaza pe urmatoarea cosmologie: la origine, lumea a fost impartita intre imperiul lui Dumnezeu, cel al Luminii, si imperiul intunericului, numit si Materie si care nu avea un dumnezeu. Apoi, Satan si demonii sai s-au format tarziu in aburii intunericului. Multa vreme, cele doua lumi au coexistat, fara sa interfereze, apoi Dumnezeu l-a creat pe Adam inzestrandu-l cu cele cinci virtuti ale luminii cu care putea sa lupte impotriva lui Satan. Numai ca acesta s-a dovedit mai puternic si i-a transmis omului cele cinci plagi ale intunericului. De atunci, fiinta omeneasca este impartita intre Lumina si intuneric, intre chemarea divina si cea a demonilor senzualitatii.

Religia maniheista cauta sa intareasca elementele de lumina din fiinta prin respectarea celor zece porunci ale lui Mani: interzicerea idolatriei, a vrajitoriei, a minciunii, zgarceniei, a pacatului carnii, a consumarii de produse animale etc, precum si interdictia de a omori orice fiinta vie, de toate acestea depinzand mantuirea. Mani il inlocuia astfel pe Hristos Mantuitorul cu Electi, acei adepti ai sai, care erau capabili sa respecte ascetismul prescris. Acestia se mantuiau pe ei insisi si pe ceilalti.

Din punct de vedere istoric, maniheismul apare ca un sincretism al mai multor religii, printre care domina mazdeismul, si in care notam si imprumuturi din budism. Un studiu aprofundat al maniheismului, care nu face obiectul acestor pagini, ne-ar permite sa aratam numeroasele influente asupra crestinismului. In pofida inrudirii sale cu gnoza, cu care are in comun dualismul, el se deosebeste de aceasta prin lipsa misticismului si prin caracterul sau comunitar care nu lasa loc aspiratiei individuale.

One Response

Leave a Reply