Home Religie Gnosticismul

Gnosticismul

by admin
76 views
Social Media
  •  
  •  
  •  

Gnosticismul este o doctrina compusa din elemente ale religiilor de mistere, foarte populare in India, Babilonia si Persia, mituri ale filozofiei grecesti, asociate insa si cu unele idei crestine inspirate din Evanghelia lui Ioan. Ideea comuna a gnosticismului este dualismul intre fiinta divina originara, inaccesibila, si o serie de emanatii rele care ajung in lume, in materie. Sistemul lui Valentin (160 d.H.), crestin din Alexandria, care a expus invatatura sa la Roma in acelasi timp cu Marcion, intre 135-160 d.H., este centrat pe ideea de pleroma. Lumea spirituala pura (pleroma) este compusa dintr-o unitate de eoni, emanatii divine provenite din Dumnezeu-Tatal.

Creatia ar fi identica cu caderea in pacat, iar lumea materiala, in esenta rea, ca si spiritele umane, au fost modelate de un demiurg. Cuvantul (Hristos, Logosul) nu este acelasi cu Dumnezeu-Creatorul, ci o emanatie spirituala, care a trecut prin Maria ca apa prin conducta, nu a murit fizic si nu a inviat. Mantuirea ar fi un act de cunoastere revelata, necesara revenirii in armonia pleromei. Exista o inegalitate fiintiala intre oameni, deoarece numai cei spirituali, gnostici (nu cei trupesti, nici cei psihici) poseda aceasta cunoastere si deci se pot mantui.

Origen, Clement de Alexandria, Tertulian, Hipolit, Epifanie, Efrem Sirul si Irineu de Lyon au combatut gnosticismul. Ei afirma despre creatie ca este buna, fiind opera lui Dumnezeu. Printre reprezentantii gnosticismului crestin se numara: Simon din Samaria (Simon Magul), Nicolae (fondatorul sectei Nicolaitilor), Cerint (contemporan cu apostolul Ioan), Menandru din Samaria, Satornil din Antiohia, Vasilide din Alexandria (cca 125), Carpocrate (155-166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont (nascut cca. 85), Bardesan din Edessa (n.154).

Doctrinele gnostice
Dumnezeu este indiferent la soarta omenirii si a universului, omenirea si materia sunt impure (nu sunt rezultatul creatiei unui Dumnezeu iubitor si grijuliu, ci emanatii asupra carora Dumnezeu nu are control direct). Puterile care guverneaza in mod secret universul sunt arhanghelii raului, asupra carora Dumnezeu nu are nici un control. Oamenii sunt rai in esenta (cu exceptia acelor putini alesi, in care scanteia divina arde inca, cei predestinati sa se reuneasca cu lumea divina). Salvarea, mantuirea, nu sunt oferite tuturor, ci doar unui numar limitat de alesi. Cei alesi primesc cunoasterea divina de la Hristos (revelatia este pura cunoastere divina si indiferenta de aprecierea intelectului uman. Logica si bunul simt reprezinta oricum raul.

Vechiul Testament ar fi rau, fiind produs de dumnezeul rau al evreilor. Idealul este viata divina a spiritului uman (care se atinge prin ascetism extrem, condamnarea mariajului, desprinderea de animalitatea restului omenirii). Mantuitorul aduce salvarea odata cu intelegerea (revelatia).

Parousia
Platon foloseste cuvantul parousia in sensul prezentei ideii in obiect si a transcendentei obiectului in idee. Teologia il foloseste in sensul prezentei lui Hristos in momentul intoarcerii (amanata sine die). In asteptarea intoarcerii lui Hristos, unii credinciosi si-au pierdut rabdarea si au urcat in caruta gnosticismului. Crestinismul considera ca Domnul este pentru trup si trupul este pentru Domn, in timp ce gnosticismul socotea ca materia reprezinta totdeauna raul, iar spiritul reprezinta totdeauna binele. Extinzand aceasta idee si aplicandu-o la persoana Fiului lui Dumnezeu, gnosticii vedeau o distinctie separativa intre Iisus si Hristos. Iisus ar fi fost un simplu om, in timp ce Hristos ar fi reprezentat o emanatie divina, care a venit la botezul sau in Iordan si care l-a parasit la rastignirea sa. Ca atare, atat
intruparea, cat si invierea, piloni ai crestinismului, sunt negate.

Doctrina crestina cu privire la persoana Fiului lui Dumnezeu afirma ca Iisus Hristos este Dumnezeu, este o persoana divina, cu doua naturi inseparabile: natura divina si natura umana. Natura umana perfecta a facut posibila crucificarea lui si actul de mantuire a pacatosilor. Natura divina a facut posibila invierea, inaltarea si slavirea lui. Deja din scrierile Noului Testament se observa o intelegere si
acceptare diferita a mesajului crestin.

Intre anii 1945-1946, sapaturile arheologice scot la iveala bogata biblioteca de la Nag Hammadi, in Egiptul de Sus, in apropiere de stravechea chinovie pahomiana Chenoboskion. In 13 papirusuri sunt cuprinse 40 de opere necunoscute pana atunci, in limba copta, in cea mai mare parte reprezentand traduceri din opere grecesti scrise in secolul 2 d.H. Din aceste opere (apocrife ale Noului Testament si lucrari gnostice pure) putem reconstitui cu siguranta principalele concepte ale gnosticismului:
a. un dualism accentuat intre cauza prima ultraterena si lumea materiala destinata mortii;
b. imposibilitatea de a se pierde scanteia divina a luminii din eul gnosticului, chiar daca sufletul sau este inclinat total si invins de rau;
c. urmand calea cunoasterii, eul poate sa se elibereze de legaturile materiei si sa se intoarca spre imparatia luminii adevaratului Dumnezeu;
d. caderea si ridicarea gnosticului sunt imbracate in speculatii mitologice care, completate cu elemente scoase din filosofia, religia si astrologia contemporana, accentueaza caracterul sau sincretist.

Prezentarea acestor patru mari caracteristici nu trebuie sa ne determine sa credem ca gnosticismul reprezinta un sistem unitar si uniform in toata zona sa de raspandire si pe toata durata existentei sale. Radacinile sale trebuie cautate in Orientul Mijlociu si in estul bazinului Marii Mediterane, iar pe parcursul timpului imbraca forme si aspecte noi, in functie de promotorii sai principali sau din cauza adaptarii sale la noile situatii. Dualismul sau, de exemplu, provine din Iranul antic, iar atunci cand se intalneste cu Vechiul Testament, Dumnezeul creator este interpretat ca un Demiurg care nu cunostea lumina. O alta zona de provenienta trebuie cautata in conceptiile astrologice babiloniene; dupa Alexandru cel Mare, acestea au patruns masiv in lumea greaca, propagandu-se acum pe scara larga ideea influentelor planetare asupra destinului omului.

Exponentii gnosticismului
Principalii exponenti ai gnosticismului sunt: Menandru, samarinean de origine, ce se propune pe sine ca adevaratul rascumparator, trimis in aceasta lume de puterile invizibile. Din Siria, provine Vasilide, influent la Alexandria, dar care are urmasi si la Roma. El sustine dualismul persian si propaga teoria emanatiilor (nenumarati ingeri care populeaza cele 4 ceruri si 365 de firmamente). Un gnostic mai renumit este egipteanul Valentin, care incepe sa predice la Alexandria spre anul 135 d.H., propagandu-si apoi ideile, pentru doua decenii, la Roma. Lui ii este atribuit Tratatul despre cele trei naturi, iar Irineu de Lyon cunoaste Evanghelia Adevarului, atribuita valentinienilor. Valentin se serveste de Platon si Pitagora, ca si de gandirea paulina si de cuvinte ale lui Iisus, pentru a avea un plus de acceptare din partea crestinilor. Insa la dansul, ca la toti gnosticii de altfel, este prezenta in mod substantial cosmogonia mitologica: de la Tatal invizibil isi au originea realitatile (fiintele) emanate, ce culmineaza in cei 30 de eoni supremi ce constituie pleroma, lumea spirituala superioara de la care provine realitatea terena si spre care creatia imperfecta tinde sa se intoarca.

Marcion, “parintele” gnosticismului
Exponentul principal al gnosticismului crestin este Marcion. Nascut la inceputul secolul al II-lea, probabil este fiul episcopului din Sinope, in Pont. Din cauza unei divergente de opinii referitoare la scrierile pauline, bogatul armator vine in conflict cu autoritatile comunitatii locale. Apoi, atat Papa cat si Policarp din Smirna il exclud din comuniunea ecleziala. Spre anul 140 d.H. vine la Roma, unde intra in contact cu comunitatea crestina pe care o ajuta cu o substantiala contributie financiara. Aici intalneste un alt gnostic, sirianul Cerdon.

Pentru Marcion, Dumnezeul creator nu este adevaratul Dumnezeu, nici Tatal lui Iisus Hristos, ci doar un Dumnezeu drept si sever care, prin impunerea legii mozaice, a impus evreilor un jug insuportabil. Ideile sale sunt cunoscute repede si de catre comunitatea de aici, pentru care motiv dupa doar un an, contrar vointei sale, el trebuie sa se separe si de aceasta comunitate. De acum nu-l mai intereseaza apartenenta la comunitatea crestina; incepe sa-si propage cu mult zel ideile si in scurt timp reuseste sa-si castige numerosi adepti. Rezultatul il constituie formarea a numeroase comunitati gnostice (cu proprii episcopi si preoti) alaturi de cele crestine. Deoarece liturghia lor este foarte asemanatoare cu cea a comunitatilor ortodoxe, multi crestini trec cu usurinta in grupul marcionitilor.

Biserica isi da seama imediat de pericolul marcionit, iar scriitori importanti, Iustin, Tertulian si altii, scriu cu toata hotararea impotriva lui si a invataturilor sale. Datorita clarificarilor doctrinare ce apar si care demonstreaza incompatibilitatea invataturilor marcionite cu traditia apostolica, forta de atractie a gnosticismului marcionit scade simtitor.

Doctrina marcionita exclude intreg Vechiul Testament, deoarece aici vorbeste Dumnezeul dreptatii (judecatii), creatorul universului, demiurgul, caruia ii sunt straine bunatatea si caritatea. Dumnezeul cel bun se reveleaza doar atunci cand il trimite ca Mantuitor pe Hristos, care aduce Evanghelia iubirii divine. Pavel este singurul apostol care a primit aceasta Evanghelie, prezenta in epistolele sale si in Evanghelia lui Luca. Insa si aceste scrieri au fost alterate prin introducerea dreptatii si legalismului vetero-testamentar; aceste doua aspecte, afirma Marcion, trebuie scoase din scrierile pauline si din evanghelia lucana. Pentru aceasta Scriptura purificata, Marcion scrie un comentariu, pastrat in putine fragmente, Antitheseis, din care reiese cu toata claritatea contrastul dintre Vechiul si Noul Testament.

Nu numai dualismul prezent la dansul i-a determinat pe scriitorii crestini sa ia pozitie impotriva lui, ci si docetismul destul de accentuat. Marcion nu poate admite faptul ca Mantuitorul sa se intrupeze in impurul trup uman; aceasta ar insemna pentru Dansul sa fie in stapanirea demiurgului. Neputand avea un adevarat trup uman, Hristos nu a putut suferi pe cruce; asadar, jertfa sa pe Calvar este doar aparenta, si aparenta este si mantuirea crestinilor.

Aceste concluzii, consecinte drastice si inspaimantatoare pentru crestini, sunt trase de discipolii lui Marcion, care incearca sa-l corecteze, ceea ce ne dovedeste fragilitatea tezelor marcionite in fata pozitiei doctrinare a Bisericii. Ideile sale despre impuritatea si decaderea trupului uman il determina apoi sa condamne casatoria, considerata pacatoasa tocmai din cauza decaderii grave a trupului uman. Lui Marcion ii sunt straine speculatiile gnostice despre emanatiile pleromei, credinta in destinul impus de astri, cosmogoniile, impartirea crestinilor in psihici si pneumatici. Succesul marcionitilor se datoreaza personalitatii fondatorului, seriozitatii exigentelor ascetice impuse, ca si liturghiei foarte asemanatoare cu cea a marii Biserici.

Niciunul dintre gnostici nu a determinat atat de acut Biserica sa-si examineze propria pozitie fata de Scriptura si fata de norma credintei (o contributie importanta o are Irineu de Lyon), sa-si revada formele de organizare si sa se coalizeze cu toate energiile pentru a contracara o erezie atat de periculoasa.

ATENTIE! Site-ul almeea.ro nu-si asuma nicio responsabilitate pentru articolele legate de vindecarea fizica, prin folosirea sau nefolosirea anumitor alimente, medicamente si/sau anumite exercitii. Aceste articole au doar rol informativ. Daca doriti sau nu sa folositi sfaturile din aceste articole depinde doar de voi. Va recomandam sa cereti consult specializat inainte de a pune in practica aceste sfaturi.

S-ar putea sa va placa si

Leave a Comment