Cum a fost posibila constestarea existentei lui Iisus Hristos?

iisus-hristosPana catre sfarsitul secolului al XVIII-lea nimanui nu i-a venit in minte sa puna la indoiala existenta istorica a lui Cristos. In primele veacuri existau arhivele imperiale la Roma si oricine putea sa verifice cele afirmate de evanghelisti. In secolul al II-lea, sfantul Iustin si Tertulian ii provocau pe pagani sa consulte documentele existente in arhivele Senatului. Vorbind in prima sa Apologie (cap. XXXIV) despre nasterea lui Isus la Betleem, sfantul Iustin le spunea paganilor ca se pot convinge „din listele facute de Quirinius care a fost primul guvernator in Iudeea”, Quirinius a facut recensamantul in Palestina cand s-a nascut Isus Cristos. Vorbind apoi imparatilor romani despre patima si moartea lui Cristos, le spunea: „Ceea ce i s-a intamplat (lui Cristos) puteti sa aflati din actele lui Pontiu Pilat”.

Iluminismul secolului al XVIII-lea a contestat divinitatea lui Iisus

Inchizitia a ars pe rug eretici, adica oameni care au interpretat gresit invatatura lui Cristos, dar nimeni nu a fost ars pe rug fiindca ar fi negat existenta istorica a lui Cristos. In secolul al XVIII-lea apare iluminismul rationalist a carui prejudecata fundamentala este eliminarea supranaturalului. Supranaturalul, miraculosul este declarat imposibil, fara drept de apel, prin decret filozofic. Ca atare, rationalistii, liber-cugetatorii, in frunte cu Voltaire, au procedat la eliminarea supranaturalului din Evanghelii si la explicarea rationalista, naturala, a minunilor lui Iisus. Rationalistii nu neaga existenta istorica a lui Iisus Cristos. Ei admit ca la originea credintei crestine este un om care a trait cu adevarat; un om exceptional, fascinant, inzestrat cu calitati iesite din comun, un predicator ambulant cum erau atatia altii in acele vremuri in Palestina, care treptat a fost divinizat de ucenicii sai care i-au atribuit minuni si invierea din morti.

Mitologismul, curentul ce contesta existenta lui Iisus Hristos

Rationalismul s-a prabusit dovedindu-se anti-istoric si anti-stiintific, dar a dat nastere in secolul al XX-lea unei ideologii si mai funeste: mitologismului, avandu-l ca reprezentant mai de seama pe teologul protestant Rudolf Bultmann. Pentru scoala mitologica, procesul este inversat fata de cel prezentat de rationalisti. La originea crestinismului, spune Bultmann, nu a fost un om din sange si carne, ci un mit, nu o persoana, ci o idee. Nu a existat un om cu numele de Isus, ci o legenda, un mit foarte vechi, anterior crestinismului; mitul unui zeu care se intrupeaza, sufera, moare si invie pentru mantuirea oamenilor. Intr-un colt al imperiului roman, o mana de oameni l-au inventat pe Isus. Si asa zeul imaginar al mitului s-a intrupat, s-a personificat primind un nume, o localizare, o biografie umana.

Bultmann face o deosebire neta intre Cristos apartinand istoriei, care de fapt nu a existat, si Cristos apartinand credintei, acesta fiind produsul mintii omenesti. Alergic la miracol si la supranatural ca si rationalistii, el a purces la demitizarea Evangheliilor. Minunile, izgonirea diavolilor, dupa Bultmann, sunt mituri, inventii ale primei comunitati crestine. Ca atare, Evangheliile trebuie demitizate, adica purificate de aceste mituri pentru a ramane credinta pura care nu are nevoie de minuni.

Spre a lasa un spatiu larg comunitatii crestine ca sa fabuleze si sa elaboreze mituri, adeptii mitologismului au plasat scrierea Evangheliilor foarte tarziu, spre anii 110-150. Numai ca teoria demitizarii este ea insasi un mit care trebuie demitizat caci se izbeste de adevarul istoric incontestabil. Se stie precis ca un mit se creeaza in timp indelungat, la elaborarea si cristalizarea lui participa mai multe generatii de oameni. Or, de la moartea lui Cristos pana la primele documente care ii atesta existenta istorica nu sunt decat 15-20 de ani, astfel incat Isus Cristos nu poate fi un personaj mitologic, ci este un personaj istoric, caci lipseste timpul necesar formarii unui mit.

Din cele 14 scrisori ale sfantului Pavel, prima (1Tes) este scrisa la sfarsitul anului 50 sau la inceputul anului 51, iar ultima catre 67, cu putin timp inainte de decapitarea Apostolului. Cu toata probabilitatea, Matei si-a compus Evanghelia in limba aramaica in jurul anului 50. In mod sigur Marcu a scris evanghelia sa in jurul anului 50. Dovada istorica decisiva vine in anul 1972 cand papirologul José O’Callaghan, profesor iezuit, a identificat printre documentele de la Qumran un fragment din Evanghelia sfantului Marcu – e vorba de doua versete (6,52-53) – scris in jurul anului 50. Manuscrisul poarta numarul de inventar 7Q5. Este cel mai vechi text din Noul Testament care s-a pastrat. Ce cauta acest text crestin in biblioteca pe care calugarii evrei esenieni au ascuns-o in grotele de la Qumran in anul 68 cand s-au retras din fata trupelor romane si a ramas ascuns pana cand l-a descoperit, fara sa vrea, in 1947, micul beduin Muhammad Dib? Probabil ca Evanghelia sfantului Marcu din care s-a pastrat fragmentul a apartinut unui membru al comunitatii eseniene convertit la crestinism.

Dovezile istorice ale existentei lui Iisus Hristos

Cat priveste existenta istorica a lui Cristos, trebuie spus din capul locului ca despre putine personaje ale antichitatii avem informatii atat de numeroase cum avem despre Isus Cristos. Documentele care atesta existenta si activitatea lui sunt de o valoare exceptionala.

Marturiile istorice cu privire la Cristos le putem imparti in doua categorii: marturii necrestine si marturii crestine. Dintre marturiile necrestine. La randul lor, marturiile necrestine le putem imparti in marturii iudaice si marturii pagane.

Iudaismul oficial nu a negat niciodata existenta istorica a lui Iisus Cristos, ci i-a negat lui Iisus calitatea de Mesia. Talmudul, cartea cea mai sfanta a iudaismului dupa Biblie, ne vorbeste despre persoana si activitatea lui Iisus, chiar daca acestea sunt in mod intentionat deformate si ridiculizate. S-au inventat o multime de legende insultatoare si obscene pe seama lui Iisus si a Mamei sale. In linii mari, Iisus este astfel reprezentat de Talmud: “Iisus Nasri (Nazarineanul) s-a nascut dintr-o daracitoare cu numele de Maria. Barbatul acesteia se numea Papos, fiul lui Iuda. Dar Iisus s-a nascut din adulter; tatal sau adevarat era un oarecare Pantera. Mergand in Egipt, Iisus a studiat acolo magia, avandu-l ca profesor pe un oarecare Iosua, fiul lui Perahia. Ajungand in conflict cu profesorul, Iisus s-a intors in patrie unde a practicat magia, inseland poporul. Pentru acest motiv a fost judecat si condamnat la moarte. Mai inainte de a fi executat, timp de patruzeci de zile, un crainic a invitat lumea sa vina si sa aduca o justificare in favoarea condamnatului. Cum nu s-a prezentat nimeni, a fost batut cu pietre, dupa care a fost rastignit la Lida, in ajunul Pastelui. In prezent el se afla in gheena, intr-o mocirla cu apa clocotita”.

Avem apoi din partea iudaismului marturia celui mai mare istoric al evreilor: Iosif Flavius. Acesta s-a nascut in anul 37 d.C. – deci a fost aproape contemporan cu Cristos. A fost preot la templu, iar cand a izbucnit revolta din anul 66 a luat comanda armatelor evreiesti din Galileea. A comandat 100 de mii de soldati. Dar dezerteaza si se preda comandantului Vespasian, viitorul imparat roman. Dupa inabusirea revoltei din anul 70, merge la Roma si se angajeaza ca istoric platit al curtii regale. Dupa moarte i s-a ridicat un monument la Roma.

In cartea sa Antichitati iudaice gasim acest text: “In acel timp a trait un intelept cu numele Iisus. Purtarea sa era buna si era stimat pentru virtutea sa. Multi au fost printre evrei si alte neamuri cei care au devenit ucenicii lui. Pilat l-a condamnat sa fie rastignit si sa moara. Dar cei care devenisera ucenicii lui nu au incetat sa-i urmeze invatatura. Ei au povestit ca le-a aparut dupa trei zile de la rastignire si ca era viu. Poate era Mesia, cel despre care profetii au povestit atatea lucruri minunate”. Acesta este celebrul testimonium flavianum (marturia lui Flavius).

In continuare, voi aminti cateva marturii provenind de la istorici necrestini pagani. In anul 73 – dupa trei ani de la distrugerea Ierusalimului si a templului – un oarecare Mara, istoric sirian, ii trimite fiului sau, Serapion, care studia la Edessa, o scrisoare in care ii aminteste printre altele ca evreii l-au condamnat pe regele lor intelept care incercase sa le dea legi noi. De aceea, ca pedeapsa – scrie autorul scrisorii – Israelului i s-a luat regatul, o mare parte a populatiei a fost masacrata, iar cei care au ramas in viata au fost imprastiati in lumea intreaga. „Ce le-a folosit atenienilor ca l-au condamnat la moarte pe Socrate, se intreaba autorul, samienilor ca l-au ars pe Pitagora, evreilor ca l-au torturat pe inteleptul lor rege? Pe buna dreptate, Dumnezeu i-a razbunat pe cei trei intelepti”.

Cornelius Tacitus (cca 56-120 d.C.), cel mai mare istoric latin, a dedicat lui Cristos o pagina din Annales, cea mai importanta lucrare a sa. El descrie incendiul provocat intentionat in anul 64 de imparatul nebun Nero, care a mistuit aproape intreaga Roma. Scrie Tacitus: “Nero a cautat niste vinovati carora le-a dat niste pedepse crunte. Pe acestia norodul ii numea crestini… Cristos, de la care isi luasera numele, fusese osandit pe vremea imparatului Tiberiu de catre procuratorul Pontiu Pilat”. Ca un istoric autentic ce era, Tacitus si-a luat informatiile cu privire la Cristos direct de la arhivele Senatului Roman care inca existau pe vremea lui. Palestina era provincie romana, iar in arhivele Romei se pastrau registrele cu data nasterii si a mortii tuturor supusilor imperiului.

Suetonius, un alt mare istoric roman (cca. 70-140 d.C.), care a facut parte din cele mai inalte cercuri ale curtii imperiale si care a avut si el acces la arhivele imperiului, vorbeste de doua ori despre Cristos: o data in Viata lui Nero (18,2), descriind si faptul descris de Tacitus, si a doua oara in Viata lui Claudius (25,4) vorbind despre expulzarea crestinilor din Roma in anii 51-52 de catre imparatul a carui viata a descris-o.

Ar merita sa fie mentionat si istoricul Plinius cel Tanar care fiind proconsul in Bitinia (Asia Mica) ii scrie in 110 o epistola imparatului Traian la Roma in care spune printre altele ca „ei [crestinii] se intrunesc inainte de rasaritul soarelui, iau masa impreuna, canta un imn lui Cristos ca unui dumnezeu si fac juramant sa nu fure, sa nu minta si sa nu savarseasca adulter”.

One Response

Leave a Reply