Paradiagnoza sau diagnoza bioinformationala a bolilor

paradiagnozaParadiagnoza este fenomenul bioinformational in care informatia achizitionata se refera la afectiunea unui pacient. Spre deosebire de diagnoza obisnuita, cand un medic stabileste afectiunea unui pacient, pe baza datelor clinice si de laborator, in paradiagnoza un subiect, adesea lipsit de notiuni medicale elementare, stabileste afectiunea, natura si cauza sa, fara a consulta medical pacientul si fara a dispune de date referitoare la starea de sanatate a acestuia.

Paradiagnoza se caracterizeaza prin natura particulara a informatiei achizitionate. Spre deosebire de alte fenomene
bioinformationale, in care aspectul exotic reprezinta procesul de achizitie de informatie, in paradiagnoza insusi continutul informatiei si sursa de informatie ridica probleme deosebite.

Denumirea paradiagnoza (paradiagnosis), adica „dincolo de diagnoza” (din gr. „para”„dincolo  de,  alaturi  de” + gr.  „dia”„prin intermediul” + gr. „gnosis” – „cunoastere”) exprima satisfacator caracteristica fenomenului, la fel ca si alte denumiri folosite, ca psihodiagnoza sau diagnoza psihica.

Subiecti senzitivi, cu performante parapsihologice constant bune, obtin din cand in cand informatii asupra afectiunilor, adesea necunoscute, de care sufera diferite persoane. De multe ori, aceste informatii prezinta elemente comune cu evenimente din viata subiectului, care l-au impresionat sau chiar traumatizat. Astfel, bine cunoscutul Gerard Croiset diagnostica, de preferinta, cazuri de cancer, chiar si in stadiu incipient, inca neevidentiabil clinic. Atunci cand vedea mental imaginea unei  piersici, in legatura cu o persoana anumita, Croiset stia ca aceasta sufera de cancer. Sensibilitatea lui Croiset fata de cancer si simbolistica particulara de obiectivare a informatiei,  sub forma   unei imagini halucinatorii, se explica prin faptul ca mama sa a murit de cancer, iar in faza finala a bolii consuma multe piersici.

Astfel de cazuri, in care, printre multe informatii, se intercaleaza si una cu valoare de diagnoza, nu sunt cele mai ilustrative pentru fenomenul analizat. Se cunosc o serie de subiecti, care s-au specializat in paradiagnoza, achizitionand informatie fie prin telepatie, fie prin clarviziune.

Paradiagnoza prin telepatie

In paradiagnoza prin telepatie, are loc un transfer temporar de simptome de la pacient la subiect. Subiectul (R) stabileste un contact telepatic cu pacientul (E), aflat adesea la distanta, in care se transmit mai ales stari fiziologice si psihice. Subiectul trebuie sa dispuna de pregatire medicala, pentru a pune un diagnostic corect, pe baza simptomelor receptionate de la pacient si pe care le resimte in propriul organism.

Lumea medicala a luat cunostinta de transferul de simptome in prima jumatate a secolului XIX, cand dr. Kerner a prezentat cazul lui Frederike Hauffe, senzitiva somnambula din Prevorst, care, inca inainte de a intalni pacientul si mult timp dupa intalnire, resimtea toate simptomele acestuia si le descria perfect. In Franta, comisia profesionala, care a studiat somnambulismul, a prezentat, in anul 1831, cazuri de transfer de simptome in fata Academiei Medicale din Paris, starnind dispute aprinse.

Dr.  Kurt Templer  descrie paradiagnoza prin telepatie  in urmatorii termeni: „Ma gandesc la pacient si incerc sa ma simt efectiv in pielea sa. Indata ce ma instalez mental in corpul sau, incep sa simt in organismul meu campurile nesanatoase ale pacientului. Simt durerile si traumele sale. Cunosc cauza suferintelor sale”. In continuare,   urmeaza tratarea pacientului prin sugestie mentala.

Paradiagnoza prin clarviziune

Paradiagnoza caracteristica este cea prin clarviziune, un caz particular de clarviziune calatoare, in care subiectul are impresia ca patrunde vizual in corpul pacientului, aflat adesea la distanta, reusind sa descrie organele interne si vasele sanguine in culori naturale.

Inca din secolul trecut, psihiatrii au constatat ca istericii vad uneori propriile organe interne, prin autoscopie interna, sau chiar pe cele ale persoanelor din apropiere. In anii 1901-1903, Comar si Sollier au descris stiintific fenomene de viziune organica interna, pe care au incercat sa le explice, nesatisfacator insa, prin auto-reprezentare, respectiv prin impresii chinestezice traduse in imagini. Ei au studiat o serie de subiecti, care, in transa hipnotica, erau capabili de o descriere anatomica perfecta, fara consultarea pacientului. Diferitii subiecti au descris ireprosabil organe interne, vase sanguine sau corpuri straine patrunse accidental in organism, care au fost localizate cu usurinta si urmarite pana la eliminare. Fenomenul a fost uneori comparat cu criptoscopia.

Un caz de paradiagnoza: Slava Sevriukova

Preocupari si rezultate remarcabile in domeniul paradiagnozei sunt raportate si din tarile esteuropene. Astfel, in anul 1977, medicul bulgar Lozenski a prezentat rezultatele cercetarilor, intreprinse timp de mai multi ani, asupra subiectului Slava Sevriukova.

Paradiagnoza Slavei Sevriukova prezinta urmatoarele caracteristici: 1) subiectul vede organele interne ale   organismului uman fara a cadea in transa;  2) subiectul vede aceste organe in culori naturale;  3) subiectul atinge   mental organele interne si descrie rezistenta lor la presiune; 4) subiectul poate vedea sectiuni transversale sau    longitudinale ale organelor si detalii marite; 5) subiectul stabileste starea organului examinat, stadiul si evolutia viitoare a bolii; 6) acuratetea metodei este influentata semnificativ de claritatea si exactitatea intrebarilor pe care medicul le adreseaza subiectului; 7) prezenta pacientului nu este necesara; 8 ) capacitatea subiectului este stabila si   reproductibila.

Corectitudinea paradiagnozelor Slavei Sevriukova a fost confirmata de observatii ale unor medici specialisti,   realizate cu aparate moderne de diagnoza.

In ultimii ani, a crescut spectaculos, indeosebi in tarile esteuropene, inclusiv Romania, numarul vindecatorilor (terapeutilor) care trateaza afectiuni prin metode paranormale. Majoritatea vindecatorilor sunt capabili sa puna si diagnosticul pe o cale neortodoxa, prin paradiagnoza. Astfel, calitatea de vindecator pare intr-un fel asociata sau insotita de paradiagnoza, indiferent ca s-ae fi dezvoltat spontan, in urma unor accidente sau socuri ori, in majoritatea cazurilor, au fost invatate in cadrul unor cursuri teoretice si practice speciale.

Metode de paradiagnoza

Vom prezenta succint cele mai raspandite metode de paradiagnoza folosite de vindecatori.

In varianta cea mai raspandita, un fel de paradiagnoza procedurala, vindecatorul isi misca incet palma de-a lungul corpului fizic al pacientului, la o distanta de cativa centimetri de epiderma, cu mentiunea ca pacientul nu trebuie neaparat sa se dezbrace. In dreptul regiunilor afectate, vindecatorul simte o anumita perturbare, de exemplu vibratii mai intense sau mai slabe, o impresie de mai rece sau mai cald decat in zonele neafectate, pe care, dupa o practica suficienta, le asociaza cu anumite boli.

Unii vindecatori folosesc asa-numita paradiagnoza pe fotografie. Ei pot stabili diagnosticul doar pe baza unei fotografii a pacientului, de preferinta de data recenta, si in culori, pentru a contine cat mai multa informatie. Nu este vorba de faptul ca imaginea fotografica in sine ar contine vreo informatie ascunsa referitoare la starea de sanatate a persoanei pe care o reprezinta. Fotografia este doar un simplu inductor, ce orienteaza capacitatea vindecatorului spre pacientul aflat undeva la distanta, favorizand stabilirea unui contact informational care permite diagnoza.

O alta metoda interesanta si spectaculoasa este vizualizarea, care reprezinta o privire in corpul pacientului. Un numar relativ ridicat de pacienti sustin ca vad organele interne, sistemul osos, sistemul circulator si chiar sistemul nervos al pacientului, separat sau impreuna, in alb-negru sau in culori, in marime naturala sau la scara marita, ca intr-o vivisectie. Unii vindecatori  vizualizeaza pacientul chiar, si cand acesta se afla la distanta. Oricum, este evident ca vindecatorul nu percepe o imagine optica normala, adica nu vede efectiv in corpul pacientului. El primeste doar  anumite informatii, pe care le traduce in imagini cu caracter mai mult sau mai putin simbolic. Cu cat cunostintele sale de anatomie sunt mai bune, imaginea corespondenta vizualizata se apropie mai mult de una normala cu detalii anatomice. In cazul vindecatorilor cu cunostinte de anatomie minime sau modeste, imaginea corespondenta dobandeste un caracter simbolic pronuntat, de exemplu organele interne iau chipul unor forme geometrice sau al unor capete de animale, ale caror imperfectiuni ori deformari indica prezenta unor afectiuni.

De obicei, vindecatorii stapanesc si aplica cel putin una dintre metodele de paradiagnoza prezentate. Deoarece uneori paradiagnoza este incompleta sau chiar gresita, se recomanda ca ea sa fie insotita de o diagnoza medicala. Dar, paradiagnoza marilor vindecatori e, de obicei, excelenta. Intr-o serie de cercetari din tari apusene si, mai ales, din fosta URSS (Rusia, Ucraina), diagnosticele puse de catre vindecatori cu capacitate ridicata si experienta bogata au fost verificate pe cale medicala, in multe mii de cazuri, dovedindu-se perfecte.

Este remarcabil faptul ca anumite afectiuni severe, de exemplu cancer, ciroza, diabet etc, pot fi paradiagnosticate cu luni sau chiar cu ani inainte de a putea fi diagnosticate pe cale medicala. Aceasta inseamna ca, intr-o serie de afectiuni, perturbarile la nivelul componentei energetice transfizice anticipeaza cu catva timp modificarile si alterarile fiziologice la nivelul corpului fizic,  care caracterizeaza boala propriu-zisa din punct de vedere medical. Tratarea afectiunilor in acest stadiu incipient, un fel de preboală, se poate face mult mai usor si rapid.

In paradiagnoza, subiectul, fie ca este sau nu vindecator, achizitioneaza informatie despre starea de sanatate a pacientului, pe o cale nesenzoriala, ceea ce permite identificarea afectiunilor. Acesta este fenomenul exotic propriu-zis. Urmeaza apoi obiectivarea informatiei achizitionate, care depinde mai mult de factori psihologici. Daca subiectul simte afectiunea ca o intensificare sau slabire de vibratii, daca resimte simptome pe si in propriul sau corp, daca are impresia ca vede in corpul pacientului ori distinge indicii subtile pe imaginea fotografica, are mai putina importanta.