Mitul „astronautului stravechi” ce a bantuit ca o adevarata manie deceniul dupa 1970, a impulsionat – toata lumea e de acord – aparitia unei importante lucrari – Misterul Sirius (1977), opera lui Robert K. G. Temple. Savant eminent, cercetator remarcabil, el nu a aderat la teoriile lui Erich von Daniken si ale scolii care sustinea ideea „zeilor aparuti din spatiul extraterestru”; in schimb a prezentat argumente complexe si multilaterale in favoarea unei prezente timpurii extraterestre in Africa de vest. Esenta pledoariei lui Temple este urmatoarea:
Dogonii sunt – se crede – un trib de sorginte egipteana, care au parasit Libia multe secole in urma si s-au stabilit in Mali (Africa de vest). Ei posedau cunostinte astronomice traditionale, ale caror origini pot fi depistate in Egiptul pre-dinastic, cu 3200 de ani inainte de era noastra. Spre finele deceniului de dupa 1940 patru preoti ai dogonilor au dezvaluit unor antropologi francezi, doi la numar, o traditie tainica perpetuata pe cale orala in cadrul tribului despre steaua Sirius (care se gaseste la 8,6 ani lumina de Pamant). Preotii au spus ca Sirius e intovarasit de o stea invizibila ochiului omenesc, ca este incredibil de grea si ca evolueaza pe o orbita eliptica in jurul lui Sirius A, traiectorie pe care o strabate in 50 de ani, rotindu-se in acelasi timp in jurul propriei axe.
Toate detaliile mentionate sunt reale. Remarcabil e faptul ca acest tovaras pitic, de culoare alba, care este numit Sirius B, a fost fotografiat pentru prima oara in 1970. Existenta sa a fost banuita inca din 1844, dar nu a fost depistata prin telescop decat in 1862 si nu i s-a putut aprecia marea densitate a masei decat in primele decenii ale secolului nostru. Insa credinta dogonilor este veche de mii de ani. Chiar daca aceasta populatie ar fi avut acces la cartile modeme de astronomie, ea nu ar fi aflat nimic despre Sirius B si nici despre rotatiile si orbitele planetelor din sistemul nostru solar, ori despre principalele patru Luni ale lui Jupiter sau despre inelele lui Saturn doar daca ar fi aflat despre toate amanuntele – asa cum indica mitologia lor – din surse nepamantene.
Sursele acestea nepamantene ar fi fost Nommosii, niste fiinte amfibii cu infatisare oribila, care au sosit pe o arca insotiti de fulgere si tunete. Nommosii, care traiau cu precadere in apa marii, au fost descrisi ca niste fiinte pe jumatate peste, ceva in genul sirenelor si tritonilor. Nommo (pe care dogonii il numeau la fe si la singular si la plural) era aceeasi creatura pe care babilonienii o numeau Oannes, accadienii o numeau Ea, iar sumerienii Enki. Si Isis, – zeita egipteana cu infatisare care ulterior va fi asemuita cu a sirenei – este legata de venerarea stelei Sirius.
Dogonii afirma ca in sistemul Sirius exista o a treia stea, Sirius C, mai mare si mai usoara decat Sirius B, care de asemenea evolueaza in orbita lui Sirius A. In orbita lui Sirius C evolueaza o planeta de unde s-ar trage si ar fi pogorat Nommosii.
Cartea lui Temple s-a bucurat, in general, de recenzii mai favorabile decat alte lucrari care tratau problema astronautilor din vremuri stravechi. Totusi, criticile formulate de scriitorul de stiinta popularizata, Jan Ridpath si de celebrul astronom Cari Sagan, au influentat negativ originea exprimata de elita oamenilor de stiinta cu privire la Misterul Sirius. Temple s-a plans ca revistele i-au refuzat dreptul la replica si nu au publicat raspunsul sau la criticile formulate impotriva sa.
Ridpath a dat o explicatie simpla pe care apoi a transmis-o lui Sagan: presupusele cunostinte astronomice stravechi, dogonii le dobandisera de fapt din surse astronomice moderne, probabil de la occidentalii bine informati, care au discutat probleme de astronomie cu preotii dogoni, iar acestia s-au grabit sa inglobeze noile informatii capatate despre Sirius in corpul cunostintelor stravechi si traditionale despre stea. Doamna Germaine Dieterlen, antropolog francez care a trait buna parte a vietii printre dogoni si a carei lucrare despre mitologia astronomiei a fost aceea care a captat atentia lui Temple, a calificat drept „absurda” teoria acestuia, cand a fost intervievata pe tema respectiva de un reporter al programului Horizon de la postul de televiziune al B. B. C. Facand aceasta apreciere, doamna Dieterlen a scos la iveala un hrisov dogon vechi de 400 de ani pe care era reprezentata configuratia Sirius.
Temple a subliniat ca unele informatii, ca – de exemplu – aceea a masivei densitati a lui Sirius B – fusesera dobandite doar cu cativa ani in urma, cand antropologii le-au cules de la dogoni, in 1931. Temple a comentat: „Antropologii ar fi aflat daca vreun grup de astronomi amatori occidentali s-ar fi perindat prin hinterlandul acesta pustiu din Mali ca sa implanteze noile cunostinte in mintile presupus receptive ale preotilor dogoni, in scurta perioada de trei ani inainte de sosirea lor. De aceea sunt nedumerit si ma surprinde cum au izbutit toate aceste elemente sa patrunda in cultura dogonilor si a populatiilor inconjuratoare de peste doua milioane de oameni, elemente care au fost inglobate in sute de mii de obiecte, simboluri, tesaturi, sculpturi, etc, etc, care fac parte din cultura legata, «misterul Sirius»”.
Aceste comentarii si observatii sub forma unei „scrisori deschise adresata lui Cari Sagan” au fost publicate in revista Zetetic Scholar, dar ele nu au primit nici un raspuns din partea aceluia caruia i-au fost adresate.
Critici virulente se concentreaza impotriva existentei unui al treilea satelit al lui Sirius, sau a unei forme de viata inteligenta pe stea. Sirius nu figureaza pe nici o lista exobiologica drept stea pe care ar putea exista o civilizatie extraterestra. Totusi, e dificil sa nu se admita ca Temple a ridicat o problema care merita mai mult decat raspunsurile superficiale formulate pana in prezent. Doua decenii dupa publicare, „Misterul Sirius” a fost dat uitarii. Dar continua sa persiste misterioasele cunostinte astronomice ale dogonilor.
Comentariile sunt închise.