Eutanasia: problema controversata

eutanasieUniversul muribundului este impresurat de trei medii: cel medical, presupus competent; cel familial si amical; cel social, in sfarsit, cu imperativele si tabuurile lui. In cadrul acestuia din urma se pune problema eutanasiei, cu secretele ei specifice.

Ironie etimologica: expresia vine din cuvantul grecesc thanatos, moarte, si din prefixul eu, care inseamna bine. Eutanasia inseamna asadar o „moarte buna”. Sa fie asa ceva cu putinta? Si cine are dreptul de a lua o hotarare in aceasta privinta? In 1968, Hamburger declara: „Misiunea medicului nu este aceea de a mentine viata cu orice pret, nu este aceea de a impiedica moartea naturala, ci numai aceea de a preveni si de a evita moartea patologica ce intervine inainte de termen”.

Dar cine detine secretul acestui „termen”? In noiembrie 1976, in timpul Reuniunii de la Strasbourg care avea drept tema „Bolnavul, medicul, moartea”, R. P. Riquet constata ca „societatea noastra trebuie sa fie organizata in asa fel incat sa inlature tentatia sinuciderii pe care o incearca muribundul, coplesindu-l cu atentii, rasfatandu-l, oferindu-i toata intelegerea si alinandu-i suferinta, iar, pe de alta parte, sa interzica folosirea unor acrobatii terapeutice asupra acestuia, prelungind in mod inutil o agonie fara speranta”.

Dar unde se afla inceputul acestor „acrobatii”? Inca din anul 1967, L. Kustner, avocat din Chicago, propune ceea ce se cheama „testamentul din timpul vietii” prin care orice bolnav potential ar putea solicita o eutanasie „activa” in ipoteza ca s-ar afla intr-o situatie care nu i-ar permite sa ia o asemenea hotarare. C. Hollister, deputat de Michigan, depune un proiect de lege prin care propune sa i se ofere bolnavului dreptul de a controla tratamentul medical care i s-a prescris de catre un „agent desemnat, avand deplina imputernicire de a lua hotararea administrarii unui tratament in momentul in care persoana in cauza e incapabila sa actioneze in directia aceasta datorita bolii sau unui accident”.

Tot in Statele Unite, Institutul Louis-Harris pune unui esantion reprezentativ de protestanti, catolici si evrei, urmatoarea intrebare: „Credeti ca un bolnav atins de o maladie incurabila ar trebui sa-i poata spune medicului sau sa-l lase sa moara in loc sa-i prelungeasca viata atunci cand nu se mai intrevede nici cea mai mica posibilitate de vindecare?” Raspuns favorabil, atingand un procent de 76% din partea protestantilor, de 70% din cea a catolicilor si de 75% din partea evreilor.

In Franta, la 6 aprilie 1978, senatorul H. Caillavet depune un proiect de lege cu privire la „dreptul de a-ti trai moartea”. La 13 octombrie, acelasi an, impreuna cu senatorul J. Mezard, doctor in medicina, depune un nou proiect, venind in completarea alineatului 2 al articolului 63 din Codul penal. Neacordarea asistentei unei persoane aflate in pericol n-ar mai constitui un delict pentru medic „care, la cererea bolnavului, pe deplin constient, sau, in caz contrar, din propria sa initiativa, se abtine sa prescrie sau sa continue un tratament sau o actiune de reanimare susceptibila doar sa prelungeasca in mod artificial viata bolnavului in cazul in care acesta sufera de o afectiune accidentala sau patologica incurabila”. Aceste doua propuneri declanseaza numaidecat o foarte vie polemica. Le Panorama des medicins consulta 701 medici, dintre care 666 se pronunta impotriva propunerilor inaintate de Caillavet, dar un alt sondaj, in cursul caruia au fost chestionati 300 de practicieni, ne informeaza ca 65% din cei care au mai putin de treizeci si cinci de ani sunt favorabili „eutanasiei pasive intr-o coma depasita cand bolnavul sau ranitul este in mod categoric incurabil”. O data in plus, totul consta in adverb.

Plasat in miezul acestei probleme, ce spune judecatorul? Raspunsul i-l dicteaza legea: eutanasia activa e o crima si este de competenta Curtii cu juri; eutanasia pasiva e un delict de neacordare de asistenta unei persoane aflate in pericol. Dar, asa dupa cum am aratat si in cazul luptei impotriva sterilitatii, judecatorul (sau juratii) vor proceda potrivit Codului. Cateva exemple. Mireille Gouraud, ucigasa fiului sau bolnav si fara nicio speranta de vindecare, este achitata de Curtea cu juri din Chambery in noiembrie 1966. In martie 1972, achitarea, la Metz, a unui sot care si-a ucis sotia pentru a pune capat suferintelor acesteia. Fernando Carrillo, la sapte luni dupa moartea tatalui sau, isi ucide mama, bolnava de cancer incurabil; este achitat in octombrie 1977 la Aix-en-Provence. In mai 1978, Curtea cu juri din Versailles il condamna la trei ani inchisoare cu amanare pe Gilles Millote pentru uciderea fiicei sale, aceasta fiind anormala. Luigi Fai’ta, care-si ucisese fratele atins de o boala incurabila, este achitat in ianuarie 1982 de juratii din Colmar. In Anglia, Derek Humphrey, ziarist la Sunday Times, declara in direct la televiziune, in martie 1978, ca si-a omorat, cu asentimentul acesteia, sotia care suferea de un cancer incurabil. Este achitat. in Marea Britanie nu a fost pronuntata nici o condamnare la inchisoare in urmatoarele douazeci si cinci de cazuri de eutanasie. La Stockholm (ceea ce e o surpriza, tinand cont de ideile preconcepute pe care le avem in legatura cu Suedia), la 15 septembrie 1978, dr. Toss e condamnat la opt luni de inchisoare pentru omuciderea voluntara a unui pacient care semnase, in fata unui martor, in 1974, un testament in care cerea sa se renunte, in ceea ce il priveste, la orice „inversunare terapeutica”.

Si atunci, medicul ce trebuie sa faca? Fiind vorba de un nou-nascut, scrie dr. Pierre Simon, dilema e mai grava. Regula nescrisa recomanda sa se renunte la continuarea procesului de reanimare in cazul in care, dupa un rastimp de cinci minute, copilul nu a inceput sa respire. Intr-adevar, dupa acest interval, in sistemul nervos central se produc unele leziuni ireversibile. Acelasi practician semnaleaza insa si o seama de exceptii: cativa nou-nascuti, reanimati dupa consumarea intervalului fatidic de cinci minute, au devenit niste adulti absolut normali. Iar la cererea unei mame de a nu fi lasat sa traiasca un copil anormal, care trebuie sa fie raspunsul?

Si s-ar parea ca eutanasia pasiva si activa e mult mai des pusa in practica decat se spune sau decat credem. Eutanasia apartine zonei secretului, si e cu atat mai greu de formulat un raspuns limpede intrebarii pe care o ridica. Doua cazuri reale vor provoca nelinistea celor care dau sfaturi. Un cadru superior, dinamic, „performant”, sportiv, sufera de un cancer incurabil. Sub efectul masiv al medicamentelor, parul ii cade, fata i se buhaieste, isi pierde identitatea fizica. Pana in ultima clipa, sotia lui, tanara, frumoasa, vine sa-l vada zilnic; pe figura condamnatului se poate citi o mare bucurie. Medicul sau afirma ca dorea sa i se prelungeasca cat mai mult cu putinta o viata care ii rezerva in fiecare zi o fericire de o intensitate pe care niciun martor n-o poate evalua. O schizofrenica atinsa de un cancer cu evolutie lenta isi rupe colul femurului. Are saizeci de ani. Operata, dupa mai multe zile de coma, e „salvata”, dar in imposibilitate sa mai paraseasca patul. in fiecare zi, sora sa mai mica vine s-o vada. Privirea bolnavei lasa sa se inteleaga ca o recunoaste, vorbirea fiindu-i incoerenta. Cine poate spune ca in slaba luciditate a acestei femei aflate pe patul mortii nu mai dainuie dorinta de-a trai, chiar si numai pentru a revedea „maine” chipul surorii prea-iubite? Eutanasia sa ramana asadar in domeniul non-dreptului. Deoarece numai constiinta acestor personaje implicate in acest dans al mortii trebuie sa decida: bolnavul, medicul, ruda, prietenul.