Potrivit dictionarului explicativ al limbii romane si intelegerii data de biserica crestina, erezia sau eresul reprezinta o invatatura sau credinta religioasa care ia nastere in sanul bisericii, abatandu-se de la invatatura consacrata si care este condamnata de biserica.
MONTANISMUL
Miscare cu caracter profetic si eshatologic, aparuta in Frigia (provincie in Asia Mica), catre anul 156 d.H., sub conducerea lui Montanus, fost preot frigian convertit la crestinism, care sustinea ca abia in acea perioada istorica a inceput Epoca Paracletului, activitatea propriu-zisa a Duhului Sfant in biserica. Aceasta activitate consta in a redresa disciplina si etica bisericii. In acest scop, fiecare crestin trebuia sa-si exercite harismele si sa paraseasca orice preocupare terestra inutila, practicand zilnic ascetismul, abstinenta, postul si marturisirea pacatelor. Montanismul propunea adeptilor sai martiriul, ca semn al sfarsitului, cerea separarea bisericii de lume, incuraja profetiile si preotia femeilor. Datorita nonconformismului si disciplinei sale riguroase, montanismul s-a organizat ca miscare separata de biserica, reusind sa-l castige in anul 207 pe Tertulian (150-255). Acesta a scris o serie de lucrari montaniste, in care critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugala si disciplina penitentiala practicate de Biserica. Miscarea montanista n-a fost acceptata de biserica crestina din cauza numeroaselor harisme si a conceptiei sale care punea la indoiala mantuirea prin har si iertarea pacatelor dupa botez. Dupa anul 500, miscarea montanista a disparut.
ADOPTIANISMUL
Miscare aparuta la Roma, datorita lui Theodotus (catre anul 195 d.H.), dupa care Iisus, nascut dintr-o fecioara, a primit la botez in Iordan Duhul Sfant, adica l-a primit in corp pe logosul Hristos (constiinta universala). Iisus a fost rastignit, a inviat si a mantuit lumea. Pentru exemplara lui supunere, Dumnezeu l-ar fi adoptat ca Fiu al Sau. In acelasi sens, Pavel de Samosata (260-272), episcop de Antiohia, sustine ca logosul Hristos, care a salasluit si in sufletul lui Moise si a altor profeti initiati, a stat temporar si in Iisus (intre botez si rastignire). Iisus se afla intr-o relatie de iubire cu Dumnezeu, iar intre Duhul Sfant si Iisus a existat numai o unitate de vointa, o unitate morala, nu o unitate de substanta.
MODALISMUL
(lat. modus = mod) Curent care apare in Asia Mica si se dezvolta la Roma, unde este propagat de Praxeas, catre anul 190 d.H., de Noetus si apoi de Sabelie (catre anul 200 d.H.), de unde si sinonimul de Sabelianism. Potrivit acestui curent, Dumnezeu s-a revelat succesiv in trei forme diferite: Tatal (care a creat lumea materiala si a dat legea mozaica), Fiul (care a salvat lumea) si Duhul. In acest fel, persoanele divine nu ar fi real distincte, intre Tata si Fiul neexistand nicio deosebire.
MESALIANISMUL (Euhitismul)
Primul nume provine din limba siriana, al doilea din greaca si inseamna cei care se roaga (rugatorii). Toate aceste nume ii desemneaza pe membrii unei secte mistice ascete, despre care Epifanie de Salamina spune ca au aparut in Mesopotamia in jurul anului 350, sub conducerea lui Simon de Mesopotamia, de unde s-au raspandit in Siria, Armenia, Asia Mica si Tracia. Secta credea ca harul si pacatul coexista in suflet si dupa botez. Botezul nu are puterea sa inlature pacatul, care isi mentine influenta, paralel cu energia noua a harului, crestinul fiind obiectul unui dualism metafizic permanent.
Mesalienii voiau sa se dedice cu totul rugaciunii si pentru acest motiv refuzau munca, traind din cersit. Membrii sectei renuntau la bunurile acestei lumi, neavand locuinte, dormeau in strada, uneori barbati si femei impreuna. Mesalianismul a fost combatut pe la anul 390 si condamnat la 431 de Sinodul al 3-lea Ecumenic de la Efes. Totusi, a supravietuit in tot cursul secolului 5 si chiar mai tarziu (sunt mentionati in documente pana in secolul 7 si se pare ca chiar la momentul cand scrie Fotie – mort in 890 – secta nu era complet stinsa), atat in provinciile orientale ale Imperiului Roman, cat si la nestorienii regatului sasanid. Mesalienii aveau ca punct de plecare un fapt al experientei personale: chiar si dupa botez, omul constata in sine prezenta inclinarilor rele care-l imping la pacat, de unde trag concluzia ca botezul nu este perfect, nu ajuta la nimic, nu are ca efect decat stergerea pacatelor trecute. Nefacand distinctia intre pacatul originar si concupiscenta, mesalienii credeau ca sufletul ar fi posedat de un demon, inca de la pacatul lui Adam. Pentru a-l elimina din corp, pentru a triumfa asupra patimilor si a atinge fericita apathia (stare in care sufletul incearca senzatia unirii sale cu Hristos, asa cum femeia o incearca in imbratisarile sotului ei), trebuie sa se recurga la un ascetism riguros si mai ales la rugaciune, acea rugaciune neintrerupta pe care o recomanda apostolul Pavel in 1 Tesaloniceni (5,17).
THEOPASHISMUL
Controversa se iveste la Constantinopol sub patriarhul Macedonie (495-511), fiind provocata de includerea in textul Trisaghionului a adausului „care s-a rastignit pentru noi”, de catre patriarhul monofizit Petru de Antiohia. Chiril al Alexandriei sustine ca expresia „Dumnezeu a suferit in trup” consuna cu hristologia ortodoxa, deoarece Fiul a luat asupra sa natura umana asa cum a fost lasata de Adam. Moartea Fiului lui Dumnezeu este semnul naturii umane cu care s-a imbracat El. In 534, papa Leon al XII-lea accepta formula, la inceput suspecta: „Unus de Trinitate passus est carne” („Unul din Treime a suferit in trup”).
AFTARODOCHETISMUL
[gr. aphthartos = incoruptibil, nealterabil; dokesis = asemanare]. Curent sustinut de Iulian de Halicarnas (sec.6), dupa care trupul lui Hristos nascut din Maria a fost trupul Noului Adam, fara pacat, incoruptibil (aphthartos). Umanitatea lui Hristos este nu numai fara pacat, dar nici nu poarta urmarile pacatului lui Adam, adica slabiciunile si afectele ei naturale. Severus de Antiohia acuza pe Iulian de Halicarnas si pe discipolii sai de dochetism, ceea ce ar insemna ca logosul (Hristos) nu si-a asumat o umanitate reala, in starea ei terestra, cu toate urmarile pacatului, inclusiv coruptibilitatea.
ARIANISMUL
Invatatura lui Arius (256-336), preot in Alexandria, care, invocand unele texte biblice, a sustinut ca fiinta lui Dumnezeu este unica si a tras concluzia ca Fiul nu are o natura identica cu Tatal. In conceptia lui Arius, Fiul este prima creatie a Tatalui, schimbabil, marginit si chiar capabil de a pacatui. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul face parte din planul de creare a lumii, fiindca Dumnezeu nu putea crea universul material decat cu ajutorul unei fiinte intermediare. Dumnezeu nu se poate atinge el insusi de materie, caci s-ar intina. Arius mai sustine ca a fost o vreme cand Dumnezeu nu a fost Tata, pana a-l crea pe Fiu, deci a fost singur. De aceea, Arius numeste pe Fiu mai mic decat Tatal si supus Tatalui. Separand firea Tatalui de cea a Fiului, Arius face o diferenta intre nascut si creat, de unde si inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu, nu in mod adevarat, prin nastere, ci este ulterior creat, de aceea Fiul are un inceput. „A fost un timp cand Fiul nu era”, adica Tatal a existat inainte de, si fara, Fiul. Fiul nu este de aceeasi natura cu Tatal, dar se deosebeste de celelalte creaturi terestre. El e cea dintai dintre creatii, intelepciunea creata sau chipul lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatal a creat celelalte creaturi.
Desi a fost aparat de Eusebiu, episcop de Nicomidia, Arius a fost criticat de episcopii Alexandru si Atanasie din Alexandria. Sinodul 1 Ecumenic (Niceea 325) formuleaza raspunsul impotriva tezei ariene sub diverse expresii: „care din Tatal s-a nascut mai inainte de toti vecii”, „nascut, iar nu facut”, „cel de o fiinta cu Tatal”. Esenta Fiului ar fi identica (homoousios) cu a Tatalui, iar nasterea sa din Tatal ar fi dintotdeauna, ceea ce inseamna ca Tatal n-a existat vreodata fara Fiul. Discipolii lui Arius s-au separat apoi in doua grupuri: unii care sustineau ca nimic nu e comun intre Tatal si Fiu (eunomienii), altii sustineau ca Fiul are o esenta asemanatoare cu a Tatalui (homeenii). Disputa ariana nu s-a sfarsit cu Sinodul 1 Ecumenic, deoarece arianismul a fost adoptat de catre urmasii imparatului Constantin cel Mare, Constant (353-362) si Valens (364-378), care i-au combatut pe partizanii Crezului de la Niceea. Arianismul a influentat profund viata bisericeasca multe secole de-a randul (fiind promovat in ziua de azi de secte ca Martorii lui Iehova, de exemplu). Arianismul a fost un mod rational-omenesc de intelegere a crestinismului.
NESTORIANISMUL
Doctrina sustinuta de patriarhul Nestorie al Constantinopolului (380-440), care atribuia lui Iisus Hristos doua persoane: una umana (omul Iisus) si una divina (Logosul, Cuvantul, Hristos). Natura umana este distincta si independenta; de aceea in Iisus Hristos au existat doua subiecte. Nestorianismul a fost condamnat de Sinodul Ecumenic de la Efes (431) pentru ca refuza Mariei titlul de Nascatoare de Dumnezeu (Maica Domnului). Pentru Nestorie, firea umana a fost nu numai completa si independenta, compusa din trup cu suflet si din intelect/vointa, ci a avut si Ego-ul ei propriu, care se pastreaza impreuna cu persoana Cuvantului. Unirea n-ar fi decat o simpla asociere a celor doua persoane, corespunzatoare celor doua firi.
Incercand sa solutioneze logic prezenta lui Iisus in chipul omenesc, Nestorie ajunge sa formuleze ideea unei a treia persoane, persoana unirii, care le leaga pe celelalte doua si este cea care propovaduieste, face minuni, mananca alaturi de apostoli si ucenici. O consecinta a nestorianismului este faptul ca nu mai recunoaste in Maria pe Maica Domnului, care pentru aceasta conceptie este Nascatoare de Iisus si nu Nascatoare de Dumnezeu, cum afirma Biserica. Deci, Nestorie sustinea ca in Iisus Hristos au existat practic doua persoane: persoana divina a Fiului lui Dumnezeu, nascut din Dumnezeu-Tatal si persoana uman-istorica, cu care s-a nascut din Maria. Conceptia nestoriana era ca Maria n-a nascut pe Dumnezeu (Fiul este Dumnezeu), ca sa merite sa fie numita Nascatoare de Dumnezeu (Theotokos), ci doar pe Hristos-omul, propunand astfel denumirea de Hristotokos. Nestorianismul a fost combatut la Sinodul III din Efes.
MONOFIZISMUL
[l.gr. mono-physis = o singura fire]. Teza predicata de Eutihie (378-454) calugar din Constantinopol, care a afirmat ca Iisus Hristos nu are decat o singura fire (monophysis), cea divina, intrucat trupul omenesc l-a luat in mod aparent. Eutihie refuza distinctia dintre hypostasis (ipostas, persoana) si physis (natura, fire), spunand ca daca Iisus Hristos e o persoana, el nu poate avea doua naturi. Monofizismul era incurajat de formularea lui Chiril din Alexandria, care a aparat formula: „unica este natura (physis) intrupata a cuvantului dumnezeiesc”.
In fata acestei teze, Sinodul de la Calcedon (451) vorbeste de realitatea integrala a Fiului, care are o singura persoana, in doua naturi. Cele doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, isi pastreaza integritatea lor, dar ele sunt unite intr-un singur ipostas. Una din formele sub care a circulat dupa Calcedon teza lui Eutihie este monofizismul severian sau moderat, propus ca o formula de reconciliere intre calcedonieni si necalcedonieni, de catre Sever, patriarh de Antiohia (512-538). Monofizitii sustineau deci ca firea omeneasca luata de Hristos la intrupare in Maria a fost absorbita de firea sa dumnezeiasca, incat cea dintai a disparut cu desavarsire, asemenea unei picaturi de apa in imensitatea marii. Dupa unii monofiziti Iisus Hristos n-ar fi avut un trup omenesc real, ci un trup aparent. Consecinta conceptiei monofizite este ca, daca Iisus Hristos nu are pe langa firea lui divina si o fire omeneasca adevarata, atunci se nimiceste intreaga opera de rascumparare/mantuire a omului.
APOLINARIANISMUL
Teza poarta numele celui ce a sustinut-o, Apolinarie, episcop de Laodiceea (mort in anul 390). Acesta conceptie neaga prezenta unui suflet uman in Iisus Hristos. Apolinarie afirma ca Iisus Hristos este radical deosebit de noi, facandu-se intru asemanarea oamenilor. Deoarece trupul omenesc nu poate exista prin el insusi, are nevoie de un principiu animator in om, acest rol il joaca sufletul, dar in cazul lui Iisus, sufletul sau a fost inlocuit de Logosul divin numit Hristos. Logosul e principiul de viata, atat al fizicului, cat si al psihicului tuturor vietuitoarelor. Trupul lui Iisus a fost vitalizat temporar prin Hristos, nu prin suflet rational uman obisnuit. Astfel, Iisus nu a avut suflet rational, minte si vointa. Biserica nu a acceptat aceasta invatatura, deoarece concluzia ei e ca Iisus ar fi avut o umanitate anormala, El nu ar fi trait pe pamant ca om adevarat. Hristologia apolinarista, prin concluzia ei ca Iisus nu a avut o fire umana obisnuita, revenea partial la arianism.
MARCIONISMUL
Numele vine de la Marcion, originar din Asia Mica, stabilit la Roma catre anul 140, unde, sub influenta gnosticismului lui Cerdon, dezvolta propriul lui sistem pe baza unor texte din Epistola catre Galateni, despre Dumnezeul celor doua Testamente si despre canonul biblic. Dupa Marcion, exista doi dumnezei: un dumnezeu inferior, imperfect, al Vechiului Testament, care a creat lumea, a dat Legea Mozaica si a inspirat profetii, care se manie si se razbuna (legea talionului) si un dumnezeu superior al Noului Testament, perfect, Tatal lui Iisus Hristos, un dumnezeu al iubirii, milei si iertarii. Intre cei doi dumnezei, cel creator si cel rascumparator, nu exista legatura. Nici intre Mozaism si Crestinism. Materia este rea, de aceea Marcion recomanda ascetismul riguros. Pentru a sustine ideile sale, el stabileste propriul sau canon: Evanghelia dupa Luca, epistolele pauline, fara Timotei si Tit, din care elimina ideile iudaice. De la inceput, biserica crestina a condamnat ideile lui Marcion (excomunicat in anul 144 d.H.).
MANIHEISMUL
Teza dualista propagata de Manes-Mani (216-277), filozof persan, care, pretinzand a fi in posesia unor revelatii secrete, se considera a fi ultimul trimis, intruchiparea fizica a Paracletului. Maniheismul sustine dualismul radical ontologic intre cele doua principii eterne, Binele si Raul, care se opun, in cursul istoriei, intr-o confruntare fara sfarsit. Organizata ca o noua religie, religia luminii, avand carti, cult si ierarhie, miscarea maniheista a fost obiectul unor represalii si persecutii. In sec. 4-5 se raspandeste in China si in Europa occidentala.
PELAGIANISMUL
Tot in secolul 5 ia nastere Pelagianismul, care este intaia conceptie cu privire la antropologia si soteoriologia crestina. Desi pelagianismul a fost condamnat, discutiile teologice au continuat, dand nastere unei nou conflict: disputa semipelagiana. Augustin, aparand doctrina Bisericii de pelagianism, a mers prea departe. Sustinand necesitatea absoluta a harului divin, afirma ca vointa omului este atat de slabita si neputincioasa din cauza pacatului stramosesc, incat nu poate face, fara ajutorul lui Dumnezeu, decat fapte rele. Tot a acestuia este si ideea ca Dumnezeu nu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca, ci numai unii. Cei ce se mantuiesc, e pentru ca harul divin i-a ales spre mantuire din veci sau i-a predestinat sa scape de osanda. Cei sortiti osandirii raman in numarul celor pierduti pentru vecie, fara sansa de intoarcere (ideea a fost preluata de protestantism).
PNEUMATOMANISMUL
In a doua jumatate a secolului 5 apare o alta miscare teologica, sustinatorii careia au primit numele de Pneumatomanism (luptatori impotriva Duhului Sfant). Daca Arius nega Dumnezeirea Fiului, atunci Macedonie (intemeietorul acestei teze) nega dumnezeirea Duhului Sfant. Aceasta a fost ca o noua forma a arianismului. Si Duhul Sfant, in conceptia macedonienilor, era o creatie. Primul care s-a ridicat impotriva pneumatomanilor a fost Vasile cel Mare. Vasile afirma ca Duhul Spirit este de aceeasi demnitate cu Tatal si cu Fiul. El este egalul, nu inferiorul lor. Asa cum fara un Hristos intrupat ca om mantuirea oamenilor ar fi fost imposibila, asa si fara un Duh Sfant, inteles ca fiind de aceeasi fiinta cu Fiul si cu Tatal. Daca Hristos si Duhul Sfant sunt creatii, atunci si noi ramanem inchisi in planul creat, coruptibili si muritori. Miscarea a fost combatuta la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol in anul (381). Daca problemele trinitare s-au rezolvat la primele doua Sinoade, problema hristologica, privind raportul firii divine si raportul firii umane din persoana lui Iisus, a fost discutata pe parcursul a patru Sinoade Ecumenice.
MONOTELISMUL
O alta controversa hristologica care a luat nastere in secolul 7 a fost Monotelismul. Noua problema care era pusa de teologii vremii era daca a avut Iisus Hristos o dubla energie si o dubla vointa, cu toate ca Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon stabilise ca fiecare din cele doua naturi ale lui Iisus isi pastreaza toate insusirile si caracteristicile. Monotelismul nu este altceva decat o prelungire a monofizismului. Monotelismul a fost eliminat odata cu venirea la domnie a lui Constantin Pogonat. Acesta, dorind sa restabileasca pacea si intelegerea in Biserica, convoaca Sinodul VI Ecumenic unde s-a hotarat ca nu se poate admite ca Dumnezeu si firea omeneasca a lui Iisus Hristos sa fi avut o singura si aceeasi lucrare.
ICONOCLASMUL
Ultima mare miscare cu care s-a confruntat Biserica a fost Iconoclasmul. Pornind de la interdictia idolilor (sustinuta de Vechiul Testament), iconoclastii militau pentru eliminarea icoanelor din cultul bisericesc. Ei argumentau ca dumnezeirea nu ar putea fi redata prin mijloacele picturii si icoanelor, de aceea in icoana s-ar putea reprezenta doar firea omeneasca a lui Iisus Hristos. Iconoclastii recunosteau drept singura icoana a lui Dumnezeu numai Euharistia. Iconoclasmul a fost combatut pe parcursul a doua Sinoade Ecumenice, cel de-al Cinci-saselea de la Trulan (692) si al saptelea Ecumenic (787), la care s-a si formulat invatatura deplina despre icoane. Invatatura ortodoxa despre icoane respinge ideea identificarii icoanei cu arhetipul, adica deofiintimea cu el, deoarece insusi cuvantul grecesc „eicon” inseamna chip, adica reflectie a arhetipului si nu arhetipul insusi. Daca intre icoana si arhetip nu exista deosebire, atunci ea nu ar mai fi chip al arhetipului, ci arhetipul insusi. De aceea, nici Euharistia nu poate fi icoana, pentru ca ea este insusi arhetipul, deci identica cu el si astfel se contrazice insasi semnificatia icoanei. Potrivit invataturii ortodoxe, icoana este dovada intruparii lui Dumnezeu.
Potrivit dictionarului explicativ al limbii romane si intelegerii data de biserica crestina, erezia sau eresul reprezinta o invatatura sau credinta religioasa care ia nastere in sanul bisericii, abatandu-se de la invatatura consacrata si care este condamnata de biserica.
