Cate dimensiuni are Universul?

univers-fantasticO lume cu doua dimensiuni poate fi imaginata ca avand forma unei coli de hartie infinite, sau a unui balon de sapun. Dar ea ar putea sa aiba, in principiu, orice alta forma. Fiintele ipotetice care ar trai intr-o asemenea lume nu s-ar putea misca si nu ar putea vedea decat in interiorul ei, fara a o putea parasi si fara a avea vreo informatie despre eventuale lumi similare aflate alaturi. Pentru noi, un plan, in sens geometric, e fara margini, pe cand o sfera, nu. Pentru fiintele din „interiorul” acestor suprafete ambele sunt nemarginite. In aceste imagini, ambele lumi bidimensionate le-am presupus „scufundate” in lumea noastra tridimensionala.

Cu un efort de imaginatie am putea admite ca exista, in mod analog, si universuri tridimensionale (plane, sferice etc.) scufundate intr-o ipotetica lume cu patru dimensiuni spatiale despre care nu avem alte informatii. Universul nostru ar putea fi in acest caz un soi de „balon de sapun” cu „suprafata”  tridimensionala, in care traim, si cu centrul intr-un loc din dimensiunea a patra… inaccesibil pentru noi. Sau poate, cum spune fizicianul I. Purica, Universul nostru 3+1 dimensiuni (trei spatiale plus timpul) sta intr-o „groapa de potential” a unui Univers cu N+1 dimensiuni (N>3). In acest caz s-ar putea imagina fenomene cu totul neasteptate, de pilda crearea continua de substanta (masa de repaus) in jurul nostru.

Speculatiile de tipul celor de mai sus sunt vechi si larg exploatate de autorii de povestiri stiintifico-fantastice (S.F.). Sa presupunem, de pilda, ca Universul nostru, s-ar atinge pe alocuri de altul similar, ambele fiind scufundate intr-un spatiu cu patru dimensiuni. Teoretic ar fi posibil sa trecem „dincolo”‘ printr-un astfel de punct de atingere si sa ne intoarcem prin altul. Dar aceste puncte ar putea fi foarte apropiate „acolo”, in schimb corespondentele ei foarte departate „la noi”. Calatoria dus-intors ne-ar permite sa facem o mare economie de drum.

Dar s-ar putea ca insusi Universul nostru sa aiba o forma neregulata, fiind „pliat” pe alocuri asupra siesi. Prin punctele in care el s-ar atinge pe sine, trecerea catre un loc in mod normal foarte departat s-ar putea face instantaneu. Nu este imposibil nici ca o astfel de „pliere” sa se poata realiza oriunde, dar cu un consum foarte mare de energie. Dar, cele de mai sus nu sunt decat niste ipoteze (poate in viitor „de lucru”), nu imposibile dupa stiinta noastra de azi, dar nici dovedite in vreun fel. Este cat se poate de plauzibil ca, citite peste cateva sute de ani, ele sa semene cu faimoasele propuneri ale lui Cyrano de Bergerac (1619-1655) pentru a calatori in Luna cu magneti aruncati in sus sau cu roua prinsa in flacoane de sticla. Supercivilizatiile, in masura in care exista, vor fi avut timp, in milioanele de ani dinaintea aparitiei noastre, sa descopere „tuneluri” ori principii de calatorit la mari distante pe care noi azi nu avem nici cum sa ni le imaginam nici cum sa le asemanam cu ceva cunoscut.